Secretele Giulgiului de la Torino. Sa afirmi ca Vaticanul a incercat de-a lungul istoriei sa ascunda premeditat autenticitatea Giulgiului din Torino ar parea, la o prima vedere, un paradox ieftin si lipsit de substanta. Ce motiv ar avea clericii sa nege un adevar care, gandind pragmatic, nu le-ar aduce decat beneficii? Si totusi, exista voci care sustin ca o confirmare a autenticitatii sacrei relicve ar putea schimba radical conceptia noastra despre civilizatia occidentala. In fata unei asemenea dovezi, istoria ar trebui inevitabil rescrisa.
Despre autenticitatea Giulgiului s-au scris mii de articole, carti si tratate. Zeci de experti au incercat sa ii dovedeasca veridicitatea sau faptul ca ar fi doar un fals medieval. Prin natura sa, relicva naste si astazi paradoxuri: sa fie dovedit ca fals si sa distruga astfel un mit pentru milioane de credinciosi crestini, sau sa i se recunoasca autenticitatea lovind in fundamentele aceleiasi religii crestine. Simpla intamplare sau plan bine pus la punct, Giulgiul din Torino ramane la fel de controversat ca si acum sapte secole, iar natura sa, umana sau divina, continua sa fie si astazi un aprig subiect de discutii.
Scurta istorie a Giulgiului din Torino
Simpla intamplare sau plan bine pus la punct, Giulgiul din Torino ramane la fel de controversat ca si acum sapte secole
Oficial, Giulgiul in care se presupune ca a fost infasurat Iisus imediat dupa crucificare apare pe scena istoriei in 1357, an in care Jeanne de Vergy, vaduva cavalerului Geoffroi de Charny (ucis in Batalia de la Poitiers din 13 septembrie 1356), il gaseste printre bunurile defunctului sau sot si il expune in abatia din Lirey, Franta. La scurt timp, Episcopul de Troyes, Henri de Poitiers, interzice expunerea publica a acestuia sub motivul ca ar fi doar o pictura si ca venerarea ei de catre credinciosi ar fi o erezie. In 1389, un alt episcop, Pierre D’Arcis anunta ca Giulgiul era un fals si ca autorul sau chiar a fost prins si a recunoscut fapta. El nu mentioneaza insa niciodata numele farsorului, iar argumentul pe care il aduce in favoarea ipotezei sale este doar acela ca existenta artefactului nu este pomenita nicaieri in Sfintele Scripturi. O acuza fara o acoperire solida, cazuta in desuetudine odata cu trecerea timpului. Nobilul Humbert de Villersexel este primul care preia artefactul si il ascunde in propriul castel de teama hotilor. Luois de Savoia (cel care plateste anual o suma importanta de bani abatiei din Lirey pentru a renunta la pretentiile de proprietate a relicvei), este urmatorul detinator al Giulgiului si il expune publicului in numeroase orase europene. Din 1532, relicva intra in posesia Casei de Savoia si ramane astfel pana in 1983, an in care este donata Vaticanului.
In 1898, avocatul italian Secodo Pia, printre altele si fotograf amator, primeste acordul de a fotografia Giulgiul si de a promova imaginea acestuia in lume. Negativul ii provoaca insa un soc fotografului. Imaginile aratau cat se poate de clar “imaginea unui om in suferinta”, barbat care prezenta toate ranile pe care Iisus le-ar fi avut in momentul in care a fost coborat de pe Cruce.
Sfantul Scaun accepta o datare cu radiocarbon a Giulgiului, eveniment care are loc in anul 1988, si care aduce un rezultat tulburator… Conform testelor, artefactul ar fi fost un fals medieval, creat undeva intre anii 1260 si 1390. Ulterior, savantii care au realizat cercetarile au admis ca este foarte posibil ca Giulgiul din Torino sa fie original, atata vreme cat analizele au fost puternic influentate de urmele incendiului din 1532, incediu ce a provocat arsuri pe mare parte din suprafata obiectului si care ar fi distorsionat rezultatele datarii cu carbon. Pentru o mai buna protectie a materialului, acesta a fost inchis intr-o caseta de argint, expusa astazi in Catedrala din Torino. Cat despre autenticitatea Giulgiului, parerile sunt inca impartite.
Dovezi ale autenticitatii
Poate cea mai simpla si mai la indemna observatie asupra originalitatii Giulgiului este aceea ca a fost creat, daca este sa dam crezare testelor cu radiocarbon, in plin Ev Mediu, o epoca de aur pentru falsificatorii de relicve. Zeci de “capete ale lui Ioan Botezatorul”, o multime de Graaluri si de aschii ale Crucii pe care a fost rastignit Mantuitorul, pene de gasca vandute pe post de pene de heruvim sau orice “artefact” care ar fi avut legatura cu oricine era asociat cu Iisus, au circulat pe pietele de falsuri ale acelor vremuri. Si totusi, nu exista decat un singur Giulgiu. De ce autorul sau nu ar fi replicat o opera magistral desavarsita care, cu siguranta, i-ar fi adus o multime de bani? De ce nu au fost create si Giulgiuri cu imagini ale sfintilor sau ale apostolilor?
Mergand pe ideea vechimii artefactului, este interesanta opinia reputatului ziarist Ian Wilson, unul dintre cei mai aprigi sustinatori ai autenticitatii Giulgiului din Torino. Acesta sustine ca panza de in imprimata cu imaginea Mantuitorului era adorata in primele secole ale mileniului I in Edessa (actuala localitate Urfa din Turcia), important centru crestin timpuriu in ceea ce era atunci Siria. Ulterior, Giulgiul este transportat la Constantinopol, in Hagea Sofia, acolo unde surprinde o insemnare lasata de arhidiaconul Gregorius Refendarius in anul 944 – “Non tantum faciei figuram sed totius corporis figuram cernere poteris”(Poti vedea nu numai fata, dar si imaginea intregului trup), o marturie care face o trimitere directa la relicva sacra.
Anul 1205 aduce o noua dovada a existentei Giulgiului inainte de data la care este oficial recunoscut. Este vorba de o insemnare a lui Theodor Angelos, nepot al imparatului Bizantului, care descrie in Codex Chartularium Culisanense un scurt inventar al bunurilor jefuite de cavalerii templieri din Constantinopol : “Venetienii si-au indreptat atentia catre aur, argint si fildes, in timp ce francezii au facut acelasi lucru cu relicvele sacre si cu cea mai valoroasa dintre toate, panza in care Domnul nostru Iisus Hristos a fost infasurat dupa Crucificare si inainte de Inviere. Obiectele au fost duse la Venetia si in Franta, in timp ce Giulgiul a fost transportat la Atena.”
Unii istorici sustin ca Giulgiul a intrat in posesia cavalerului Otto de la Roche, devenit ulterior Duce de Atena. O alta sursa il indica pe Tibault de Champagne, liderul templierilor care au jefuit Constantinopolul, drept autor al furtului. Intamplator sau nu, abatia din Lirey, locul in care Giulgiul este mentionat prima data dintr-o sursa sigura, se afla chiar pe domeniul acestuia. Interesant de subliniat este si faptul ca Geoffroi de Charny, cavalerul a carui sotie expune artefactul in abatia din Lirey, este nimeni altul decat nepotul lui Geoffrey de Charney, liderul templier ars pe rug alaturi de Jaques de Molay in 1314. Sa fi fost oare Giulgiul chiar acel Graal despre care s-a scris atat de mult de-a lungul istoriei si despre care se banuieste ca ar fi fost descoperit de cavalerii templieri?
Nu mai departe de ipotezele expuse mai sus se afla si un manuscris din Ungaria, datat in perioada 1192-1195, in care este reprezentata imaginea Mantuitorului in timp ce este infasurat in giulgiul mortuar. Asemanarile dintre imaginile de pe manuscris si Giulgiul din Torino sunt izbitoare, subliniind faptul ca acesta era cunoscut cu mult inainte ca el sa fie recunoscut oficial.
Lasand la o parte datele oferite de istorici, ne vom concentra asupra rezultatelor oferite de chimisti, date care sustin iarasi autenticitatea panzei de in. Chimistul Alan Adler, citat de revista Time, sustine ca sangele cu care este impregnat Giulgiul este real si, mai mult, dupa cum a reiesit in urma testelor, prezinta particularitatile sangelui inchegat. Daca eventualul falsificator ar fi dorit sa ofere autenticitate creatiei sale improscand-o cu sange, de ce ar fi asteptat ca acesta sa se coaguleze? La acea perioada, fie ea Antichitate sau Ev Mediu, posibilitatea ca vreo persoana sa aiba cunostinta despre compozitia chimica a sangelui si a faptului ca aceasta se schimba in momentul coagularii frizeaza absurdul. Un amanunt demn de mentionat il reprezinta si ranile rezultate in urma crucificarii. Contrar imaginilor religioase raspandite in acea perioada, personajul crucificat nu prezinta urmele cuielor in palme si talpi ci in zona incheieturilor. Abia recent s-a demonstrat ca o executie prin crucificare avea loc in acest mod. Atunci, de unde ar fi stiut acelasi farsor o tehnica disparuta de secole?
Nu in ultimul rand trebuie mentionat si faptul ca pe Giulgiu au fost descoperite urme de polen apartinand unei plante spinoase care creste doar in zona Orientului Mijlociu, Gundelia tournefortii, si care infloreste in perioada lunilor martie-aprilie. Sa sustii ca un falsificator ar fi presarat polenul acestei plante pe panza, asteptand ca peste secole cineva sa descopere compozitia chimica a acestora, este iarasi o ipoteza absurda.
Cei care sustin ideea unei conspiratii din partea Vaticanului la adresa Giulgiului din Torino, printre care si ziaristii Jonathan Vankin si John Whalen, sunt convinsi ca recunoasterea autenticitatii acestuia ar echivala cu o veritabila furtuna in lumea crestina. De ce?
Modelul tesaturii precum si modul in care a fost inmormantat barbatul al carui chip a ramas impregnat pe giulgiu sunt identice cu cele practicate de o mica secta israelita care a proliferat intre secolele II i.Hr si I d. Hr… esenienii. De mentionat si faptul ca aceiasi esenieni sunt si autorii manuscriselor gnostice de la Marea Moarta, manuscrise ramase in mare parte nepublicate dupa descoperirea lor in secolul XX. A recunoaste faptul ca intreg crestinismul isi trage originile in aceasta secta precrestina ar insemna, in primul rand, o negare a unuia dintre principiile promovate de catolicism, acela ca nu a existat crestinism inaintea Mantuitorului. O adevarata erezie. In plus, daca Iisus ar fi facut parte dintre gnostici, ar insemna ca Vaticanul a persecutat si a ucis zeci de adepti ai unei religii crestine autentice. Sa ne amintim numai de punctul culminant al acestei campanii anti-gnostice, Cruciada Albigensiana impotriva catharilor (1209 – 1229), campanie soldata cu aproape 20.000 de victime si cu legiferarea Inchizitiei.
Sa fi cunoscut Henri de Poitiers si Pierre D’Arcis, primii episcopi care au cerut interzicerea expunerii Giulgiului, aceste detalii? Sa fi incercat acestia si cei care le-au urmat sa impuna un “monopol” asupra istoriei si a imaginii lui Iisus? Sunt intrebari la care nu vom afla raspunsul probabil niciodata. Cert este ca, in ciuda zecilor de teste si de dovezi istorice, adevarata origine a Giulgiului din Torino va ramane o necunoscuta pentru multa vreme.
