Xerxes cel Mare: puternicul rege persan a cărui moarte a distrus un imperiu

Xerxes I, cunoscut și sub numele de Xerxes cel Mare, a fost unul dintre cei mai emblematici regi ai Imperiului Ahemenid, cea mai vastă entitate politică a antichității până la apariția lui Alexandru cel Mare. Domnia sa, între 486 și 465 î.Hr., a fost marcată de ambiții grandioase, campanii militare epice și construcții monumentale, dar și de eșecuri care au semănat semințele declinului persan. Născut în jurul anului 519 î.Hr., Xerxes a moștenit un imperiu întins de la Indus până la Mediterana, dar moartea sa violentă în 465 î.Hr. a declanșat o serie de intrigi și instabilități care au erodat treptat puterea centrală a Persiei. Deși imperiul a supraviețuit încă un secol, asasinarea sa este văzută de istorici ca un punct de cotitură, accelerând declinul care a culminat cu cucerirea de către macedoneni în 330 î.Hr. Acest articol explorează viața, realizările și moștenirea lui Xerxes, subliniind modul în care sfârșitul său a contribuit la destrămarea unui colos imperial.

Viața timpurie și ascensiunea la tron

Xerxes s-a născut în jurul anului 519 î.Hr., fiind fiul lui Darius I cel Mare și al Atossei, fiica lui Cyrus cel Mare, fondatorul Imperiului Ahemenid. Numele său original, Khshayarsha în persana veche, însemna “conducător al eroilor”, reflectând așteptările înalte de la un prinț moștenitor. Crescut în luxul palatelor persane, educația sa a inclus antrenamente riguroase în echitație, vânătoare, tir cu arcul și sulița, alături de lecții de înțelepciune, justiție și curaj – valori centrale ale eticii persane zoroastriene.

Deși nu era fiul cel mai mare al lui Darius, Xerxes a fost desemnat moștenitor datorită liniei materne nobile, legată direct de Cyrus. Ascensiunea sa la tron în octombrie-decembrie 486 î.Hr., la vârsta de aproximativ 32 de ani, a fost relativ lină, susținută de influența mamei sale și de absența unor rivali puternici. La acel moment, imperiul era la apogeul său teritorial, cuprinzând teritorii din Egipt, Mesopotamia, Asia Mică și până în India. Xerxes a moștenit un sistem administrativ eficient, cu satrapii (guvernatori provinciali) și un rețea de drumuri regale care facilitau controlul centralizat.

Campaniile militare: Ambiții și eșecuri

Domnia lui Xerxes a început cu provocări interne. În 484 î.Hr., a reprimat o revoltă în Egipt, numindu-l pe fratele său Achaemenes ca satrap și restabilind controlul persan. A urmat o răscoală în Babilon în 484 și 482 î.Hr., condusă de Bel-shimanni și Shamash-eriba, pe care Xerxes a zdrobit-o cu brutalitate, distrugând temple și reorganizează provincia pentru a preveni viitoare rebeliuni. Aceste victorii inițiale au consolidat autoritatea sa, dar au dezvăluit fisuri în structura imperială.

Cea mai faimoasă campanie a sa a fost invazia Greciei în 480 î.Hr., o continuare a eforturilor tatălui său de a pedepsi Atena pentru sprijinul acordat revoltei ionice. Xerxes a mobilizat o armată uriașă – estimată de istorici moderni la 100.000-300.000 de soldați, deși Herodot exagera la milioane – și o flotă impresionantă. Pregătirile au inclus săparea Canalului Xerxes prin istmul Muntelui Athos pentru a evita furtunile și construirea unor poduri de pontoane peste Hellespont (actualul Dardanele).

Campania a început promițător: la Termopile, în august 480 î.Hr., o mică forță spartană condusă de Leonidas a ținut piept persanilor timp de trei zile, dar trădarea a permis lui Xerxes să captureze trecătoarea. A urmat victoria la Artemisium și cucerirea Atenei, unde a ars Acropola în răzbunare. Totuși, dezastrul a venit la Salamis în septembrie 480 î.Hr., unde flota greacă, condusă de Themistocles, a distrus cea persană într-o bătălie navală decisivă. Xerxes s-a retras în Asia, lăsându-l pe generalul Mardonius să continue lupta, dar acesta a fost învins la Plataea în 479 î.Hr., punând capăt amenințării persane asupra Greciei.

Aceste eșecuri au slăbit prestigiul lui Xerxes și au consumat resurse imense, contribuind la nemulțumiri interne. Deși imperiul a rămas intact, înfrângerile au inspirat rezistență în provincii și au marcat sfârșitul expansiunii persane în vest.

Construcții și administrație: Moștenirea culturală

Dincolo de războaie, Xerxes a fost un constructor prolific, continuând lucrările tatălui său la Persepolis, capitala ceremonială. A ridicat Poarta Tuturor Națiunilor, un palat grandios și o apadana (sală de audiențe) decorată cu reliefuri ce înfățișau supuși din toate colțurile imperiului aducând tribut. Aceste monumente subliniau ideologia persană de unitate multiculturală sub un rege divin.

Administrația sa a menținut sistemul de taxe și drumuri al lui Darius, promovând comerțul și comunicarea. Xerxes s-a proclamat “Rege al Regilor” și a adoptat titluri care subliniau divinitatea sa, influențat de zoroastrism, deși surse grecești îl portretizau ca un tiran arogant – o imagine distorsionată de propaganda elenă.

Moartea: Asasinatul care a zguduit imperiul

Xerxes a fost asasinat în august 465 î.Hr., la vârsta de aproximativ 53 de ani, în palatul său din Persepolis. Potrivit surselor antice, cum ar fi Ctesias și Aristotel, complotul a fost orchestrat de Artabanus, comandantul gărzii regale, ajutat de eunucul Aspamitres. Motivele au inclus ambiții personale și resentimente acumulate din eșecurile militare. Artabanus l-a acuzat pe prințul moștenitor Darius de crimă, ducând la execuția acestuia, înainte ca Artaxerxes I, al treilea fiu al lui Xerxes, să preia tronul și să elimine conspiratorii.

Această moarte violentă a expus vulnerabilitățile curții persane: intrigi, corupție și lupte pentru succesiune. Spre deosebire de tranzițiile pașnice ale predecesorilor, asasinatul a creat un precedent periculos, slăbind autoritatea regală.

Declinul imperiului: Cum moartea lui Xerxes a accelerat destrămarea

Deși Artaxerxes I (465-424 î.Hr.) a stabilizat imperiul inițial, cu ajutorul generalului Megabyzus, moartea lui Xerxes a marcat începutul unui declin ireversibil. Eșecurile din Grecia au epuizat trezoreria și au încurajat revolte în provincii, cum ar fi cele din Egipt și Asia Mică. Succesorii săi au confruntat corupție crescândă printre satrapi, intrigi de palat și o armată slăbită de mercenari.

Imperiul Ahemenid a supraviețuit până în 330 î.Hr., când Alexandru cel Mare l-a cucerit, dar semnele decadenței erau evidente: pierderea Egiptului în 404 î.Hr., rebeliuni satrapale și o economie slăbită de taxe excesive. Moartea lui Xerxes nu a distrus imediat imperiul, dar a inițiat o eră de instabilitate care a erodat coeziunea sa, transformând un colos invincibil într-o pradă ușoară pentru cuceritori externi.

Concluzie

Xerxes cel Mare rămâne o figură controversată: un rege ambițios care a visat să domine lumea cunoscută, dar ale cărui eșecuri și moarte tragică au grăbit sfârșitul epocii de aur persane. Moștenirea sa include monumente impresionante și o lecție despre limitele puterii imperiale. În cele din urmă, asasinarea sa nu doar că a încheiat o domnie, ci a deschis poarta spre declinul unui imperiu care, odată, părea etern. Astăzi, Xerxes este amintit prin prisma istoriei grecești, dar sursele persane și arheologice dezvăluie un conducător complex, prins între glorie și ruină.