Românii, văzuți ca urmașii dacilor și romanilor încă din Evul Mediu. Cum i-a descris cronicarul regelui ungar Matia Corvin

Românii din Transilvania, Muntenia și Moldova au stârnit curiozitatea mai multor cronicari medievali, fiind unul dintre popoarele care au reușit să reziste năvălirilor popoarelor migratoare.

Unii autori din secolul al XV-lea, epoca de glorie a familiei Huniazilor, îi descriau ca fiind urmașii dacilor și romanilor care au trăit în Antichitate pe actualul teritoriu al României.

Antonio Bonfini (1434 – 1503), un umanist italian de la curtea regelui Matia Corvin, a primit sarcina de a scrie o istorie a ungurilor, iar cele mai faimoase relatări ale sale au inspirat legenda Corvinilor.

Bonfini a relatat despre legenda originii regale a lui Ioan de Hunedoara, care s-ar fi născut în urma unei aventuri amoroase dintre regele Sigismund de Luxemburg și o româncă din zona Hunedoarei.

„Acesta s-a născut din tată român (Valacho patre) și mamă greacă. Prin destoinicie și virtute a făcut cinste neamului său mai presus de așteptarea tuturor. Născut în satul Corvinus își trage spița neamului din familia Corvina a romanilor. Iar mamă-sa, născută între greci, se crede a fi fost răsărită dintr-un neam vechi și împărătesc”, scria cronicarul medieval, despre Ioan de Hunedoara.

Limba arhaică, păstrată de români

Cronicile lui Antonio Bonfini vorbeau însă și despre originea antică a românilor, popor care a reușit să își păstreze limba, în ciuda trecerii timpului.

„Românii se trag din romani, ceea ce mărturisește până în vremea de acum limba lor, care, deși se afla în mijlocul unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă. Ei au locuit de cealaltă parte a Dunării, pe care odinioară o populau dacii și geții, căci partea de dincoace au ocupat-o apoi bulgarii care au venit din Sarmația. Căci din legiunile și din coloniile duse în Dacia de Traian și de ceilalți împărați romani s-au tras românii, pe care Pius îi derivă din Flaccus, în virtutea unei pronunții germane”, arăta umanistul italian.

Deși năvăliri barbare de tot felul s-au revărsat asupra provinciei Dacia și asupra poporului roman și asupra regiunii geților, împreună cu Panonia, totuși s-a văzut că nu au putut fi răpuse coloniile și regiunile romane care se dezvoltaseră de curând, adăuga cronicarul de la curtea regelui Matia Corvin.

„Înecate sub valuri de barbari, ele totuși mai exaltă limba română și ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă, nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna, dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaților și goților și de asemenea ale hunilor, vandalilor și gepizilor și incursiunile germanilor și logobarzilor – că s-au mai păstrat încă până acum la daci și la geți rămășițele limbii romane?”, scria Antonio Bonfini, citat în volumul I din seria „Călători străini despre țările române” (1968).

Transilvania, ținutul bogat înconjurat de munți

Transilvania din secolul al XV-lea era descrisă de Bonfini drept țara înconjurată de munți, care în trecut făcea parte din Dacia. Capitala ei era Alba Iulia, orașul numit astfel fie după Iulius Cezar, fie după o căpetenie a hunilor, numită Hyula, arăta autorul.

Avea mai multe orașe întemeiate de sași și era locuită și de secui, „un neam de oameni crunt și războinic, dintre care nimeni nu este nici nobil, nici țăran, toți sunt socotiți de aceeași seamăm, aidoma elvețienilor”, arăta Bonfini.

Transilvania medievală era productivă, fiind bogată în aur, argint și alte metale, cu munți de sare, cu cai de soi și cu numeroase vii, arăta autorul.

„Transilvania este încinsă de cele două Valahii, adică Țara Românească și Moldova. Aceea aproape de Dunăre, aceasta de Marea Neagră și amândouă împreună cu Transilvania ocupă acea parte a Europei care odinioară a fost Dacia”, mai scria Antonio Bonfini.

Și alți cronicari medievali au încercat să explice cum au reușit românii să vorbirea întrebuințată de vechii romani.

Numiți valahi, de cronicarul medieval Anton Verancsics, românii Muntenția și Moldova din secolul al XVI-lea erau, potrivit acestuia, urmași ai dacilor și romanilor. Valahii trăiau și în alte ținuturi ale Dunării și Balcanilor, în munți și păduri, arăta acesta.

„Lăsând de-o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai și cu același înțeles ca în limba latină și în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă știe să vorbească pe limba valahă spun: Oare știi românește? Sau când îl întreabă dacă este valah, îl întreabă dacă este român. Totuși, ei mai rostesc și multe cuvinte pe ungurește și pe limba slavă, dar aceasta din cauza diverselor schimbări ale țării lor și a vecinătății pe care o au ici cu rutenii și polonii și colo cu bulgarii, rascianii (n.r. sârbi medievali) și sirmienii (locuitori ai unei regiuni din vestul Banatului medieval)”, arăta cronicarul medieval Anton Verancsics, vorbind despre românii din Muntenia și Moldova secolului al XVI-lea.