Unul dintre cele mai mari mistere din istoria românilor. Ce s-a întâmplat cu coroanele fabuloase ale voievozilor

Unul dintre cele mai mari mistere ale istoriei românilor îl reprezintă coroanele voievodale. Mai precis, nu se știe ce s-a întâmplat cu aceste obiecte de mare prestigiu folosite de voievozii români în Evul Mediu. Majoritatea aveau, cel mai probabil, o valoare uriașă.

Coroana a reprezentat, de-a lungul istoriei, un simbol al prestigiului și puterii monarhului. În Evul Mediu european, cel puțin, coroanele erau o componentă esențială a simbolurilor puterii cu care erau investiții regii, domnitorii, țarii, principii.

Multe dintre aceste simboluri ale puterii, extrem de valoroase, s-au păstrat în multe țări europene. Voievozii români la fel ca mai toți monarhii europeni au purtat coroană ca însemn al puterii. Există atestat inclusiv ritualuri ale încoronării dar și numeroase reprezentări ale marilor domnitori purtând coroane.

Cu toate acestea nimeni nu știe unde sunt coroanele voievozilor români. Nici măcar a celor mai importanți, precum Ștefan ce Mare, Mircea cel Bătrân sau Alexandru cel Bun. Doar despre coroana lui Despot Ieraclid sau Despot Vodă se știe că se află undeva la un muzeu din Viena.

Coroanele voievodale românești după model Occidental

Mult timp istoricii au crezut că aceste coroane voievodale au fost doar o convenție a picturii bisericești și atât. Mai ales că știrile târzii, adică de la jumătatea secolului al XVII-lea, privind ritualurile de încoronare arătau că voievozii foloseau tot felul de simboluri ale regalității, dar nu coroane în adevăratul sens al cuvântului.

Misterul coroanelor voievodale românești s-a adâncit și mai mult după ce, în mormintele domnitorilor români nu au fost găsite, alături de rămășițe și aceste simboluri ale puterii. „În mormintele voievodale deschise până acum nu s-a găsit nicio coroană”, preciza academicianul Ştefan Gorovei.

Nici măcar coroanele marilor voievozi precum Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare nu sunt de găsit. Existența acestor coroane, în ciuda unor concluzii preliminare, este atestată, pe lângă pictura bisericească, de mărturii, de foi de zestre dar și de alte documente. Toți voievozii români până în secolul al XVII-lea sunt zugrăviți purtând coroane somptuoase, foarte scumpe.

Se spune că moda coroanelor la români a apărut la începutul secolului al XV-lea, atunci când Alexandru cel Bun a primit în dar de la Ioan al VIII-lea Paleologul, împăratul bizantin, o coroană, dar și o mantie de purpură plus titlul de „despot”, simbolizând faptul că domnitorul moldovean este un continuator al lumii și al imperialității bizantine.

Sunt însă specialiști care cred că domnitorii români au folosit coroanele încă de la începuturile existenței statelor medievale românești. Basarabii au folosit, de exemplu, coroane de influență angevină, iar Mușatinii cele de modă poloneză, înalte și drepte.

„S-a observat că nici după formă coroanele voievozilor noştri nu au origine bizantină, ci arată o influenţă apuseană. În cazul Moldovei, e de bănuit că această influenţă venea din legăturile cu lumea polonă”, preciza Gorovei.

Singura care totuși folosesc moda coroanelor bizantine sunt Neagoe Basarab, care se credea un continuator al basileilor bizantini, dar și Mihnea Turcitul.

Coroane prezente doar în foi de zestre și mărturii de epocă

Coroanele sunt atestate de foi de zestre,sau documente care vorbesc despre comenzile date de voievozi pentru ziua încoronării. De exemplu, cea mai veche știre despre o coroană în Moldova, datează din 1550. Iliaș al II-lea, fiul lui Petru Rareș a comandat o coroană bijutierilor brașoveni, pentru încoronare.

„Cea mai veche ştire privind o asemenea coroană în Moldova datează din 1550; este vorba de coroana comandată de Iliaş al II-lea Rareş bijutierilor braşoveni, în vederea organizării unei somptuoase încoronări la Suceava, interzisă, însă de turci”, preciza Ştefan Gorovei în lucrarea sa, „Muşatinii”.

În plus, documente din timpul lui Despot Vodă, arată că la 1562, în Moldova existau două coroane, pe care le primea voievodul în ziua investirii. Este vorba despre coroana Țării de Sus și cea a Țării de Jos. În plus, așa cum arată documentele, nu exista o coroană, ca în cazul unor state medievale Occidentale, care să fie transmisă din generație în generație. Mai degrabă, fiecare voievod își comanda coroana dorită, înainte de slujba de încoronare.

Erau preferați meșterii brașoveni și sibieni, iar, așa cum arată comanda lui Iliaș al II-lea, coroanele erau extrem de costisitoare, din aur, cu pietre scumpe. Coroanele înaintașilor erau păstrate mai degrabă ca obiecte de prestigiu, în comorile personale. De exemplu, o foaie de zestre din timpul lui Petru Șchiopul arată că domnițele, fiicele sale, primeau o coroană voievodală bătută cu pietre prețioase, în valoare de 120.000 de așpri. Documentul arată că și domnițele aveau coroane.

La rândul său, tot din foi de zestre, de această dată a fiicei lui Ieremia Movilă, Ecaterina Korecki, aflăm că exista și o coroană voievodală absolut fabuloasă din plăci de diamant. Altă fiică a lui Ieremia Movilă a primit alte două coroane voievodale din aur bătute cu pietre prețioase. Totodată Dimitrie Cantemir amintește de ritualul încoronării, în trecut, la voievozii Moldovei.

Coroane interzise de otomani

Portul coroanelor la voievozii români a fost interzis de otomani. Specialiștii arată că aceste coroane reprezentau un simbol puternic al independenței și al puterii autocrate a voievodului. Ceea ce deranja pe otomani, ce reprezentau puterea suzerană. Ultimele coroane au fost purtate de cei din neamul Lăpușnenilor, în Moldova, și reînviată pentru scurt timp, în vremea Movileștilor. Ultimul voievod care a purtat coroană a fost Ștefan Tomșa al II-lea în 1616.

Domnitorii investiți cu voia turcilor au purtat cuca, adică un fel de cușmă. Așa a purtat și Mihai Viteazul, dar și Ion Vodă cel Viteaz, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu sau Matei Basarab. „Cert este faptul că, din partea Porţii, învestirea nu se făcea cu coroană, ci cu o cucă şi un steag de domnie”, preciza Ştefan Gorovei.

Cel mai probabil vechile coroane voievodale au fost rătăcite sau vândute de urmașii acestora aflați prin pribegie.