Cei 265 de papi de până acum nu au fost nici pe departe, cu toţii, nişte fiinţe fără de prihană. Iar la Vatican n-a domnit mereu o atmosferă de smerenie şi înălţare spirituală, aşa cum s-ar putea crede la o primă vedere. Crime, incesturi, intrigi, înşelătorii, iată doar câteva din petele urâte şi abil ascunse din istoria papalităţii.
Revista „Spiegel“ a făcut o incursiune indiscretă şi a dezvăluit câteva dintre evenimentele scandaloase din trecutul Cetăţii Vaticanului, ce au fost ţinute până astăzi în mod strict ascunse.
Crime, incesturi şi pornocraţie în „cetatea cea sfântă“
Ioan al VIII-lea (872-882) a fost întâiul papă ucis în „exerciţiul funcţiunii“. Documentele păstrate în arhive arată că el şi-a dat duhul în chinuri, după ce a fost snopit în bătaie şi apoi a fost otrăvit. Drama sa avea să fie debutul unei serii de opt astfel de crime, ce au fost comise asupra unor suverani pontifi aflaţi pe scaunul Sfântului Petru.
Şocantă este şi povestea papei Ioan al XII-lea (955-964), rămas în memoria publică pentru destrămarea de familii, incest, pasiunea pentru jocuri de noroc, blasfemie şi crimă. În anul 963, el a şi fost demis din funcţie pentru un comportament nedemn. Un an mai târziu, se pare că a fost omorât de un soţ încornorat.
Amator de aventuri galante cu femei măritate ar fi fost însă şi papa Leon al III-lea (795-816). Din cauza acestei „slăbiciuni“ a fost urmărit de simpatizanţii predecesorului său, Adrian I, şi trântit de pe cal, în timpul unei procesiuni din anul 799. Inamicii au încercat să-i taie limba şi să-i scoată ochii, dar a scăpat şi a reuşit să se adăpostească la regele francilor, Carol cel Mare, pe care papa avea să-l şi încoroneze împărat roman, în ziua de Crăciun a anului 800.
Nu era totuşi ceva neobişnuit ca suveranii pontifi să aibă amante. Ba dimpotrivă, dacă ne gândim la Rodrigo de Borja (sau Borgia, în limba italiană), viitorul papă Alexandru al VI-lea, care a avut 9 copii rezultaţi din diverse legături amoroase. E drept, cinci urmaşi – printre care teribilii Cesare şi Lucreţia Borgia – i-a dăruit chiar Vanozza Catanei, o nobilă romană, cu care a trăit în concubinaj. Acest cap al Bisericii, ales de un conclav corupt, a rămas până azi sinonim cu lipsa de scrupule, favoritismul şi imoralitatea. Pentru el, mai importante decât interesele instituţiei pe care o păstorea a fost să-şi consolideze puterea şi să-şi căsătorească avantajos copiii.
Nici amestecul metreselor în treburile Bisericii nu a fost o raritate. Îndeosebi Teodora, soţia consulului Theophilact, a marcat istoria papalităţii, reuşind să-şi promoveze iubitul, pe arhiepiscopul de Ravena, pe scaunul pontifical şi instaurând aşa-numita „pornocraţie“.
Fiica ei, Marozia, a devenit amanta papei Sergiu al III-lea la doar 15 ani, măritându-se apoi de trei ori, pentru a-şi consolida influenţa. Culmea e că în fruntea Bisericii aveau să ajungă ulterior şi fiul Maroziei, Ioan al XI-lea, şi nepotul ei, Ioan al XII-lea. De asemenea, papii Benedict al VIII-lea, Ioan al XIX-lea şi Benedict al IX-lea au fost, la rândul lor, descendenţii Maroziei.
Cadavrul ce a fost judecat şi apoi condamnat!
În materie de înşelătorie – chiar şi cu scop nobil – papa Ştefan al II-lea (752-757) s-a dovedit maestru. La o întâlnire cu regele franc Pepin (poreclit „cel Scurt“ datorită staturii sale scunde), suveranul pontif a prezentat un document falsificat, care garanta securitatea Romei ca proprietate a Sfântului Scaun. Papa i-a arătat lui Pepin, tatăl lui Carol cel Mare, un act despre care a pretins că era donaţia împăratului Constantin. De fapt, documentul fusese măsluit chiar de Ştefan al II-lea şi antedatat. Regele Pepin, analfabet, a fost foarte impresionat de hârtia cu pricina şi i-a oferit suveranului protecţia dorită. Pepin cel Scurt a dăruit papei teritoriile din jurul Romei cucerite de la longobarzi (exarhatul de Ravena şi ducatul de Roma). Darul acesta, cunoscut în istorie ca „Donaţia pepiniană” (756), pecetluieşte alianţa dintre capul Bisericii şi Pepin, care reformează biserica francă subordonând-o papei.
Mai şocant decât cazul lui Ştefan al II-lea a fost cel al papei Formosus (891-896). Acuzându-l post-mortem de uzurpare, urmaşul său, papa Ştefan al VI-lea (896-897), a ordonat dezgroparea cadavrului acestuia, dezbrăcarea de veşmintele pontificale şi tăierea degetelor cu care binecuvânta poporul; apoi, trupul i-a fost aruncat în Tibru, iar Formosus a fost declarat sperjur şi ilegitim. Ulterior, Ştefan al VI-lea însuşi a fost băgat la închisoare, unde a fost otrăvit şi sugrumat. Papa Romanus, succesorul lui Ştefan al VI-lea, şi apoi papa Ioan al IX-lea au reabilitat memoria lui Formosus.
A fost ales suveran pontif la vârsta de 12 ani, iar apoi a fost destituit de două ori
Întâiul papă a fost Apostolul Petru, al cărui pontificat a durat 34 sau 37 de ani. Petru a avut parte de o moarte de martir, iar pe locul unde ar fi fost îngropate rămăşiţele sale s-a ridicat ulterior Bazilica Sfântul Petru. Următorul în ordinea longevităţii în această funcţie a fost papa Pius al IX-lea (1846-1878): 31 de ani şi 7 luni. „Podiumul“ a fost completat de Ioan-Paul al II-lea (1978-2005): 26 de ani şi 176 de zile. La polul opus, cel mai puţin au zăbovit în fruntea Bisericii Urban al VII-lea, 15 septembrie – 27 septembrie 1590 (13 zile), suveranul pontif îmbolnăvindu-se de malarie, Bonifaciu al VI-lea, 15 zile, în aprilie 1896, şi Celestin al IV-lea, 25 octombrie – 10 noiembrie 1241 (17 zile).
Se pare că din lista papilor a fost însă şters un oarecare Ştefan, care a murit la numai 4 zile de la alegere, în anul 752, făcând apoplexie înainte chiar de a se fi bucurat de ceremonia înscăunării. Nici predecesorul lui Ioan Paul al II-lea, papa Ioan Paul I, nu a rămas mai mult de 33 de zile în funcţie, decedând într-un mod suspect, în urma unui infarct cauzat de o otrăvire, după cum s-a afirmat în presă. Numeroase informaţii au circulat şi încă mai circulă pe marginea acestei morţi subite, despre care se spune că a fost cauzată în realitate prin otrăvire.
Tot în categoria recorduri poate fi înscrisă şi numirea lui Benedict al IX-lea ca papă, în 1032, la vârsta de doar 12 ani! El a fost nepotul papei Benedict al VIII-lea (1012-1024) şi al papei Ioan al XIX-lea (1024-1032), şi membru al unei puternice familii. La moartea papei Ioan al XIX-lea în 1032, tatăl lui Benedict, Alberic, a provocat alegerea sa prin mită, manipulare şi ameninţări. Benedict al IX-lea a fost destituit de două ori, după numeroase intrigi scandaloase, dar a revenit abil. Unul dintre succesori, Clement al II-lea, a murit otrăvit, probabil, de oameni ai lui Benedict al IX-lea, care se instalează ca papă, dar regele Germaniei, Henric al III-lea, încoronat Sfânt Împărat Roman, îl demite, consacrându-l papă pe Damasus al II-lea. Şi Ioan al XII-lea (955-964) a ajuns de foarte tânăr în fruntea Bisericii: avea doar 16-17 ani.
Papi ce au fost răpiţi, ce au fost exilaţi sau care au fost trimişi la muncă silnică
În schimb, Ponţian (230-235) a fost întâiul suveran pontif care a demisionat. În timpul persecuţiei creştinilor sub împăratul Maximinus Trax, Sf. Ponţian a fost exilat în Sardinia şi condamnat să lucreze în minele de sare. De aceea el s-a retras din poziţia de papă la 28 septembrie 235. Sf. Ponţian a murit ca martir în 236 sau 237, din cauza suferinţelor îndurate în mină.
Un alt papă care a demisionat a fost Sf. Celestin al V-lea, ales la 5 iulie 1294. Având 84 de ani, el n-a putut face faţă presiunilor nobililor vremii, aşa că la 13 decembrie 1294 a demisionat şi s-a întors la mănăstire. Succesorul său, papa Bonifaciu al VIII-lea, l-a trimis la închisoare pentru a-l împiedica să revină pe tron.
Pe de altă parte, Sf. Silveriu, care a fost consacrat la 1 iunie 536, a fost primul papă demis cu forţa. În martie 537, împărăteasa bizantină Teodora l-a arestat şi l-a scos din Roma pentru că nu a aprobat numirile de episcopi eretici făcute de ea. Papa a fost exilat în insula Palmaria, unde a rămas prizonier până la moartea sa, la 11 noiembrie 537. La fel a păţit şi Martin I, în 649.
Alte ciudăţenii mai puţin cunoscute din istoria papalităţii
Complicata istorie a papalităţii a cunoscut şi un caz de „moştenire“ a titlului. Inocenţiu I (402-417) i-a urmat direct tatălui său, Anastasie I (399-401). La vremea aceea, nu exista regula celibatului, pentru suveranii pontifi.
S-a mai petrecut, de asemenea, ca trei papi să coexiste simultan! Astfel, la sfârşitul secolului al 14-lea şi începutul celui de-al 15-lea, abia sosit la Roma, Grigore al XI-lea moare, iar cardinalii francezi au vrut să aleagă un papă francez, dar cei italieni, sprijiniţi de popor, voiau un papă de naţionalitatea lor. Aşa s-a ajuns la doi papi, unul la Roma, altul la Avignon, situaţie care a durat 39 de ani, cunoscută sub numele de Schisma occidentală (1378-1417). De papa de la Roma ascultau toate ţările catolice, cu excepţia Franţei, Portugaliei, Spaniei şi Scoţiei, care ascultau de antipapa de la Avignon.
Pentru a pune capăt dezbinării, a fost convocat Sinodul de la Pisa, care a caterisit atât pe papa de la Roma, cât şi pe cel de la Avignon, alegând un al treilea papă, pe Alexandru al V-lea (1409), urmat de Ioan al XXIII-lea, având reşedinţa la Pisa. Aceşti trei papi (Biserica tricefală) se afurisesc unul pe altul şi produc confuzie, fiecare numindu-şi propriii episcopi. La intervenţia împăratului Sigismund al IV-lea al Germaniei, toţi cei trei – Grigore al XII-lea la Roma, Benedict al XIII-lea de la Avignon şi Ioan al XXIII-lea de la Pisa – au renunţat la funcţie, acceptând alegerea ca papă a lui Martin al V-lea (1417-1431).
Între ciudăţeniile care au marcat trecutul Vaticanului s-a numărat şi moartea papei Leon I (440-461)… în toaletă, în timpul unei pauze de conciliu, dar şi legenda papesei Ioana (Ion al VIII-lea Anglicus), care ar fi ajuns pe scaunul pontifical în 855, deghizându-se în bărbat. Mistificarea a ieşit la iveală când pe „papesă“, rămasă însărcinată cu unul dintre valeţi, au apucat-o chinurile facerii în timpul unei procesiuni, ceea ce a făcut ca ea să fie lapidată de mulţimea înfuriată. Povestea este dezminţită de istoricii oficiali ai Vaticanului, dar în sprijinul ei rămâne Sedia Stercoraria, un ciudat scaun de marmură găurit, care a fost descoperit în Lateran, Basilica „Sfântul Ioan“. Fiecare papă era obligat, înainte de învestitură, să se aşeze pe acest scaun pentru o… palpare care să-i certifice sexul masculin. Odată terminată inspecţia, cel care o efectua exclama: Duos habet et bene pendentes („Are două şi atârnă cum se cuvine“).
Pietro Boccadiporco a fost unul dintre primii papi care şi-au schimbat numele civil în timpul pontificatului (deoarece Boccadiporco însemna, în traducere, gură de porc). El a rămas în istoria papalităţii sub numele de Sergiu al IV-lea. La rândul său, papa Virgiliu (537-555) şi-ar fi cumpărat scaunul pontifical cu suma de 700 de lire de aur, primită de la împărăteasa Teodora a Bizanţului. Cel care l-a impus la Roma a fost generalul Belizarie, căruia Virgiliu nu i-a mai plătit niciodată suma promisă.
