Precum alte comunităţi indo-europene din Antichitate, dacii nu şi-au lăsat o literatură proprie semnificativă. Ceea ce ştim despre ei provine în cea mai mare parte din relatări externe (ale grecilor și romanilor) și din descoperiri arheologice. Cultură geto-dacică a fost, în esență, una orală, fără alfabet propriu larg răspândit. După cum notează istoricul Ariton Vraciu, „Dacii și geții nu foloseau o scriere și un alfabet proprii”. În Antichitate scrisul era considerat de multe neamuri „barbare” drept un obicei rușinos. De pildă, istoricul clasic Aelianus consemnează că „la vechii traci nimeni nu cunoştea slovele” şi că „toate neamurile barbare din Europa socoteau că este un lucru foarte ruşinos să foloseşti scrierea”. În aceste condiţii, transmiterea cunoştinţelor se făcea oral – mituri, legende, ritualuri sau legi cutumiare – iar orice scriere locală ar fi fost ori modestă (inscripţii religioase, simple alfabetizări limitate) ori preluată de la alţii.
Arheologic există foarte puţine inscripţii care ar atesta un sistem literar autohton. La nivel geto-dacic s-au descoperit câteva obiecte cu inscripții: de exemplu, o cupă votivă de la Sarmizegetusa (cap. Regatului Dac) poartă inscripția „DECEBALUS * PER * SCORILO” în caractere latine. Constantin și Hadrian Daicoviciu au interpretat această inscripție ca fiind „în limba dacilor, dar cu litere latine” şi au concluzionat că macar o parte a elitei cunoștea scrierea. Însă chiar și această abordare rămâne discutabilă: tocmai problema traducerii inscripției atestă că textul nu este limpede în limba latină, iar numele „Decebalus” și expresia „per Scorilo” sunt interpretate filologic ca getice. În orice caz, astfel de mărturii sunt rare şi nu indică o tradiție literară extinsă – mai degrabă o cultură a elitei informată prin contacte greco-romane.
Raportul cu Imperiul Roman și pierderea surselor
Principalele surse scrise despre daci sunt de proveniență externă (greacă sau latină). Geții/dacii sunt menționați sporadic de geografi și istorici greci (Herodot, Strabon, Diodor din Sicilia, Dion Chrysostom) și apar în sursele romane (Cassius Dio, Jordanes, Eutropius etc.), mai ales în legătură cu războaiele daco-romane din secolul I–II d.Hr. Totuși, multe dintre lucrările antice care tratau temele dacice nu s-au păstrat. După cum notează un articol de sinteză din Historia, „sursele despre războaiele duse de Traian împotriva dacilor au fost în marea lor majoritate pierdute de-a lungul vremii”. Această situație este explicată prin situații generale de degradare a literaturii antice (incendieri de biblioteci, neinteresul călugărilor creștini pentru texte militare etc.), nu printr-o conspirație specială împotriva istoriei dacice.
Astfel, cronicarul roman Cassius Dio își referea lucrarea despre Dacia (perduta în mare parte), iar contemporanii (Ovidiu, Pliniu cel Bătrân, Dio Chrysostom ş.a.) au furnizat informații despre geți/daci în diverse contexte. După retragerea romană din Dacia (271 d.Hr.), nu mai exista un stat daco-getic puternic care să întreţină o tradiţie scrisă. În perioada medievală, autorii bizantini au folosit adesea termenul «dac» în sens generic (pentru strămoşii românilor), însă fără a se baza pe izvoare antice originale despre Dacii străvechi. În consecință, izolarea temporară și politică a spaţiului daco-getic după 2-3 secole de romanizare a dus la pierderea multor informaţii: odată dispărută aristocraţia locală romanizată și cu ea limba latină vorbită, cunoştințele directe au fost aproape tot zero, iar lumea medievală nu a creat un canonic de texte despre acest popor antediluvian.
Cauze posibile ale absenței izvoarelor
- Contextul pre-alfabetic/oral: Cultura geto-dacică era în principal orală, aşa cum subliniază majoritatea specialiştilor. Lipsa unui alfabet propriu şi poziţia geografică la periferia lumii greco-romane au făcut ca însemnările să fie ocazionale şi de obicei în alte limbi (greacă, latină). În această societate agrară și militară, elitele nu erau „cărturarii” tipici ai lumii civilizate; educația se transmitea verbal şi ritualic, nu în scris.
- Influența romană și romanizarea: În perioada romană daci considerați „cetățeni” purtau limba latină, iar textele rămase sunt în latină. În schimb, tradițiile și poveștile străvechi n-au fost consemnate de vorbitorii de limbă latină. După retragerea romană, regiunea a trecut prin migraţii şi dominaţii succesive (goţo-gotice, slavice, maghiare etc.), iar ştiinţa clasică despre strămoşi nu mai era transmisă.
- Distrugerea surselor: Orice documente duhovnicești sau politice existente ar fi putut fi distruse în războaie şi incendii. Istoricul Historia menţionează că multe oraşe antice s-au prăbușit cu biblioteci cu tot, iar manuscrisele militare (precum cele despre daci) nu au fost copiate în mănăstiri fiindcă nu interesau călugării. Astfel, lipsa surselor înseamnă adesea pierderea culturii scrise din cauza schimbărilor istorice, nu vreo sterilizare deliberată.
- Lipsa unei elite cărturărești autohtone: În regatul dacic, structura socială a fost dominată de războinici și preoți (de exemplu, preoţii lui Zamolxis) și mai puțin de scribi. Elitele politice ale dacilor comunicau mai degrabă prin monumente şi daruri votive (monede, temple), nu prin tratate scrise. Pentru comparatie, şi celții antici sau triburile germanice din nord aveau în general tradiţii literare puţine; ele sunt cunoscute în mare parte tot din scrieri greco-romane.
În ansamblu, cauza fundamentală este că în societăţi de tip tracico-dacic scrierea era o excepţie şi nu o regulă. Similar, despre tracii antici se spune în surse că „nimeni nu cunoștea scrierea”, iar tinerele state celtice din Occident nu şi-au creat literatură proprie (abia târziu, în Evul Mediu, celticii din Irlanda, Țara Galilor, etc. au început să scrie istorie și mitologie). În lipsa sa, istoricii antici au reţinut despre daci doar date punctuale: „erau puternici, înşelători sau viteji” (după geograful Strabon şi istoricul Cassius Dio) și câteva narațiuni despre bătăliile cu romanii.
Teorii controversate și mituri despre dispariția izvoarelor
În paralel cu cercetarea academică, au apărut numeroase teorii populare şi conspiraţioniste privind „ascunderea” sau „pierderile voite” ale istoriei dacilor. De exemplu, circulă ideea că manuscrisele străvechi despre daci ar fi ascunse în arhivele Secrete ale Vaticanului. Un articol de sinteză notează că această teorie nu are bază reală, deoarece arhivele vaticane sunt extrem de accesibile doar specialiştilor, iar „nu există nici o conspiraţie… că «cineva» are grijă ca aceste adevăruri să nu fie publicate”. Istoricul Dorin Stănescu avertizează că „golurile despre civilizația dacilor sunt umplute cu mituri” şi că a pretinde existența unor documente antice inaccesibile e „foarte ușor” dar eronat. Teoria că „limba latină ar veni din tracică” ori că românii nu ar fi moștenit nimic roman sunt la fel de nefondate.
O altă legendă modernă populară este cea a aşa-numitelor plăci de plumb ale dacilor, presupuse arhive regale antice. Cercetătorii au arătat că acestea sunt falsuri create în epoca modernă: pe la 1875, la cererea regelui Carol I s-au turnat câteva sute de copii din plumb ale unor presupuse tablete de aur dacice. Analizele chimice confirmă că metalul plăcilor existente este de tip industrial de secol XIX. Imaginea de mai jos prezintă o astfel de placă de plumb „dacică” (cu text în alfabet grecesc), care circulă în literatura conspiraţionistă, dar care nu are nicio vechime arheologică autentică. Fig. Placă de plumb atribuită în mod fals regilor dacici (copie modernă, text în alfabet grecesc). Cercetările arată că astfel de documente sunt creatoare de secol XIX, nu relicve antice.
În concluzie, ştiinţa istorică şi arheologică susţine că dacii nu au lăsat o cultură scrisă proprie dezvoltată, iar golurile documentare se explică prin lipsa unei tradiţii cărturăreşti şi distrugerile obişnuite ale timpului. Alte explicaţii elaborate – arhive ascunse, origini latine dacice sau comploturi anti-dacice – fac parte din domeniul pseudo-istoriei şi mitologiei contemporane. Cercetările actuale continuă să se bazeze pe sursele antice rămase și pe dovezile arheologice (aşezări, artefacte, inscripţii ocazionale) pentru a reconstrui civilizaţia geto-dacilor, cu rigurozitate critică și atenție la realităţile istorice.
Surse: Lucrări și articole de istorie și arheologie referitoare la daci (studii românești și străine), cum ar fi sinteza de pe Historia, articole de cercetători români (Vraciu, Daicoviciu, Drăganu etc.) și publicații internaționale (revista Antiquity despre falsurile cu plăci de plumb). Textul urmăreşte strict explicaţiile susţinute de specialişti, distingându-le de speculaţiile nefondate. Citările de mai sus indică fragmente relevante din surse documentare şi de popularizare în care se prezintă aceste aspecte.
