Generalul dac care a salvat Roma si Bizanțul! Puțini români își mai amintesc astăzi despre el

Trecuse aproape un secol de la scindarea Imperiul Roman, iar fostul colos, pana nu demult atotstapanitor, isi consuma, sub privirile ingrozite ale supusilor, ultimele clipe de agonie. Era momentul in care, in mandra cetate a Constantinopolului, se ridica figura legendara a unuia dintre cei mai mari generali din istorie, omul care, desi vremelnic, avea sa redea Imperiului mandria si gloria de odinioara.

Cunoscut si sub numele de „secolul regelui Arthur”, legendarul rege britanic, veacul al V-lea isi primea pentru totdeauna apelativul „cel dezastruos”, in care saxonii invadau Britania, vizigotii Spania, francii Galia, vandalii Africa si ostrogotii Italia. Rolul de capitala rasfatata a unui imperiu vast si invincibil pe care il avusese Roma, disparuse odata cu invazia hoardelor vizigote ale lui Alaric in anul 410, si cu inlaturarea 66 de ani mai tarziu a ultimului imparat roman, Romulus Augustulus, de catre herulii lui Odoacru. Mandrele legiuni romane nu mai erau decat o amintire si chiar si Bizantul, asemenea Cartaginei de odinioara, se vedea nevoit sa plateasca sume imense pentru a-si asigura serviciile mercenarilor care sa ii apere granitele. Pe fondul acestor schimbari profunde din istoria Europei, undeva in Iliria se nastea, dintr-o familie modesta, cel care avea sa aminteasca barbarilor ca spiritul mandru al Imperiului Roman inca mai dainuia in sufletul razboinicilor sai.

Tarul Alb

Originea si primii ani de viata ai lui Belizarie raman, chiar si astazi, acoperite de mister. Cel mai probabil, acesta se nastea in anul 505, in orasul Germane, actuala localitate Sapareva Banya din Bulgaria. Au existat numeroase voci care au spus ca radacinile sale ar fi fost grecesti sau chiar daco-romane desi, cei mai multi istorici inclina sa creada ca Belizarie a fost de neam tracic. Legendele il pomenesc ca pe un adolescent cu o statura impunatoare, care isi impusese un regim spartan de viata si care, pentru a-si forma atat caracterul cat si musculatura, alesese sa poarte permanent cu el, un butuc. Acesta ii servea de scaun, perna sau, asemenea mitologicului Hercule, de arma.

Inca de la o varsta frageda, Belizarie se inroleaza in armata bizantina, acolo unde, gratie calitatilor sale fizice iesite din comun intra in atentia superiorilor si, ulterior, devine garda de corp a insusi imparatului Justin I. El va exercita aceasta importanta functie pana in anul 527, an in care suveranul se stingea atins de aripa crunta a nebuniei. Nici urmatorul monarh bizantin nu a trecut cu vederea calitatile tanarului trac, numindu-l la o varsta inca frageda comandant al expeditiei care trebuia sa respinga atacurile sasanide de la granita cu Persia a imperiului. Era momentul in care, pe scena istoriei, isi facea intrarea un general demn de compania selecta a marilor lideri militari ai istoriei: Alexandru Macedon, Iulius Cezar, Hannibal Barca sau, mult mai tarziu, Napoleon Bonaparte.

Desi se afla in fruntea unei forte cu mult inferioara numeric celei a persilor, Belizarie isi dovedea geniul militar invingand, in mare parte datorita mercenarilor huni si heruli, puternica armata sasanida in Batalia de la Dara (astazi in sudul Turciei). Gratie unei tactici stralucite, tanarul general de numai 25 de ani reusea sa separe fortele adverse, ucigand aproape 5000 de persi din temuta divizie a Nemuritorilor, printre care si unul dintre liderii acesteia, Baresmanes. Constient insa de numarul mare de intariri pe care sasanizii urmau sa le primeasca, Belizarie isi regrupeaza putinele trupe pentru cea de a doua infruntare, infruntare ce are loc la scurt timp la Callinicum, in Siria de azi.

Desi nu avea mai mult de 25.000 de soldati, Belizarie ii conduce pe acestia intr-o batalie in care finalul a ramas indecis. In schimb, tanarul trac isi dovedea calitatile de diplomat, negociind linistea Bizantului in schimbul unei tribut anual. Incepea, in acest mod, epopea celui supranumit Tarul Alb dupa forma slava a numelui sau – Belai Tzar.

La numai un an de la intoarcerea sa acasa, in 532, Constantinopolul este lovit de puternica rascoala Nika, ce ameninta insasi tronul lui Justinian. Sustinut de loialii sai compatrioti iliri, Belizarie inabusa in forta rebeliunea, ucigand aproape 30.000 de rasculati. Incantat de personalitatea generalului sau, Justinian ii acorda acestuia comanda expeditiei ce trebuia sa redea imperiului bogata regiune a Africii de Nord, aflata in acel moment sub dominatie vandala. Nu trecea decat un an si Belizarie, in 533, debarca in fruntea a 15.000 de soldati in apropierea orasului Leptis Magna. La 13 septembrie armatele Bizantului intalnesc la 16 kilometri de Cartagina, trupele conduse de regele vandal Gelimer. La numai cativa kilometri distanta, o divizie mixta romano-huna invingea trupele conduse de Gibamund, varul regelui vandal, confruntare in care isi pierde viata Ammatas, tanarul frate al monarhului barbar.

Multi istorici considera acest aspect, cheia Bataliei de la Ad Decimum, pentru ca, desi se parea ca sortii inclinau catre vandali, afland de moartea fratelui sau, Gelimer este lovit de un acces de furie incontrolabila, pierzand controlul propriilor trupe si oferind victoria bizantinilor. Nici cea de a doua batalie, cea de la Tricamarum, in apropierea Cartaginei, nu avea sa mai schimbe sortii razboiului. Belizarie stergea pentru totdeauna din istorie Regatul Vandal. Intors la Constantinopol, generalul primea titlul de consul si era primit cu un triumf, ultimul acordat vreodata unui roman.

Un trac in slujba Romei

Optimismul se instala din nou in inimile romanilor din cele doua imperii surori, odata cu vestea victoriilor lui Belizarie. Insusi Justinian isi permitea sa viseze la mai mult decat sperase vreodata, restaurarea gloriei Romei de odinioara. Monarhul bizantin il numea, astfel, pe generalul sau preferat in fruntea armatelor ce trebuiau sa elibereze Italia de sub dominatia ostrogota. Era, cu siguranta, una dintre cele mai grele misiuni pe care si le putea imagina cineva in acele timpuri.

Din nou, insa, geniul militar al tracului isi spunea cuvantul. Constient de numarul mic de soldati de care dispunea, Belizarie ocupa Sicilia, granarul de atunci al Romei, taind aprovizionarea trupelor ostrogote. In acelasi an, la 9 decembrie 536, trupele bizantine intrau glorioase in fosta capitala a Imperiului Roman, dupa ce eliberasera, in prealabil, si orasul Napoli.

Nu erau decat 5000 de bizantini, dar cu toate acestea, Belizarie mobilizeaza toata populatia orasului, constient de atacul razbunator al ostrogotilor ce urma sa vina. Acesta zideste multe dintre porti, si instaleaza santinele pe zidurile odata inexpugnabile, pe care le doteaza cu masini de lupta. Nu trecusera decat cateva luni de la cucerirea Romei atunci cand gotii atacau din nou furibund. Belizarie respinge, insa, atacul acestora si, mai mult, ii urmareste pe barbari pana in nordul Italiei, acolo unde cucereste orasul Mediolanum (Milanul de azi) si capitala ostrogota de la Ravenna, luandu-l prizonier chiar pe regele Witiges.

Un moment demn de mentionat este cel anterior cuceririi Ravennei, moment in care trupele inamice, incantate de reputatia si eficienta adversarului lor, ii ofera acestuia titlul de imparat al Imperiului Roman de Apus. Belizarie se preface ca accepta oferta ostrogotilor dar, imediat dupa ocuparea orasului, va proclama cucerirea Ravennei drept o victorie in numele imparatului Justinian.

Amenintarea sasanida devenise, insa, din nou, o realitate, astfel ca generalul bizantin nu s-a putut bucura prea mult de victoriile sale. Justinian il chema de urgenta pentru a lupta impotriva vechilor sai adversari in Siria. Anii 541-542 il gasesc pe Belizarie in fruntea armatei in indepartata Sirie, acolo unde obtinea un nou armistitiu cu persii. In schimbul unei sume uriase de bani, el obtinea linistea Constantinopolelui pentru urmatorii 5 ani, timp suficient pentru a reveni in Italia si a lupta din nou impotriva ostrogotilor care recucerisera mare parte din peninsula si chiar invadasera Roma.
Tradarea

Desi recucereste Roma in scurt timp, Belizarie se vede cazut in dizgratia imparatului la urechile caruia ajunsese oferta ostrogotilor din prima campania italiana, precum si vocile din ce in ce mai numeroase care gaseau in generalul bizantin pe adevaratul salvator al imperiului. Lipsit de orice ajutor, uman sau material, din partea lui Justinian, Belizarie era demis in anul 548 si inlocuit in fruntea armatei de eunucul imperial, Narses, un general lipsit de experienta militara si bolnav de nanism, in fata caruia trupele bizantine si romane se vor revolta initial. Sprijinit puternic de Constantinopol si bizuindu-se pe vechile tactici ale lui Belizarie, Narses recucereste, insa, Italia, dand un motiv in plus lui Justinian sa il pensioneze pe Belizarie.

11 ani mai tarziu, Imperiul se afla, insa, in fata unei noi amenintari: invazia trupelor bulgaro-slave in nordul Bizantului. In disperare de cauza, Justinian apeleaza din nou la loialul sau general trac, cel care, pentru ultima oara, salva Constantinopolul de la dezastru. Trei ani mai tarziu, in 562, Belizarie era trimis in judecata pentru coruptie, toata averea ii era confiscata, iar el era silit sa traiasca asemenea unui cersetor. Desi acuzele s-au dovedit a fi false, reabilitarea sa nu mai avea deja nicio valoare, Belizarie stingandu-se din viata in anul 565. Doar cateva saptamani mai tarziu, imparatul Justinian il urma in mormant pe cel mai mare general al Bizantului.

FACTS

• Desi nu a fost niciodata acuzat oficial de o asemenea fapta, se pare ca Justinian il banuia pe Belizarie de o relatie amoroasa cu imparateasa Teodora, acesta fiind probabil unul dintre cele mai puternice argumente in favoarea actiunilor sale indreptate impotriva generalului.
• Narses cadea in dizgratie odata cu moartea imparatului Justinian, moment in care, cuprins de furie, ii invita pe longobarzi sa invadeze Italia. Generalul eunuc murea inainte sa vada efectele devastatoare ale invaziei pe care el insusi o provocase.
• Una dintre dramele lui Belizarie, a fost si cea a aventurilor amoroase ale sotiei sale, Antonina. Desi o surprinsese in timpul unor relatii incestuoase chiar cu nepotul sau, generalul i-a iertat fapta, incercand sa ii salveze onoarea ascunzand acest aspect imparatului. Se pare, insa, ca Antonina nu dorea un secret, motiv pentru care, Belizarie era acuzat odata in plus, la procesul sau din 559, de slabiciune.
• Acuzatorul lui Belizarie in anul 559 nu era altul decat fostul sau secretar, Procopius din Cesarea.
• Desi nu toti istoricii sunt de acord, credinta impamantenita este aceea ca Belizarie a fost orbit de catre calai, din ordinul imparatului Justinian. Cele mai multe tablouri medievale il reprezinta orb, cersind alaturi de un copil care ii sprijina vechiul coif militar.