Turcii care au plecat din România au dus cu ei gustul dulceții de smochine de pe insula Ada Kaleh și amintirea ținutului dobrogean acolo unde s-au născut, au iubit pentru prima dată și unde și-au îngropat părinții.
În schimb, ne-au lăsat moștenire delicii orientale precum baclavaua, sarailia, halvaua şi braga. Ne-au învățat să facem cafea la nisip, musaca sau să tragem din tutun. Multe așezări poartă și acum poveștile cadânelor cu ochi de tăciune și al voinicilor cu capul înfășurat în turban.
Anul 1935, satul Armutlu (astăzi Turda), județul Tulcea – lângă Babadag. Un grup de familii turce se pregătesc să plece pentru totdeauna din locul pe care până mai ieri îl numeau „acasă“, pe care l-au împărțit cu românii și cu bulgarii și care, acum, se adunaseră cu toții pentru a-și lua rămas bun.
Hogea Salim le-a spus celor prezenți că a trăit în Dobrogea în frăție, că pământul acestei zone a devenit parte a ființei lor. La final, toți și-au ridicat pălăriile în semn de respect pentru oameni și locuri.
„Apoi – povestește istoricul de talie mondială Kemal Karpat, fiul hogelui, în cartea sa de memorii «Râul care străpunge muntele» – au pornit la drum încet-încet, caii parcă nu voiau să meargă, pașii erau făcuți fără tragere de inimă, de ziceai că nu vor să plece de pe acele pământuri. Câinii lătrau, nici ei nu voiau să plece. Au început să meargă spre Constanța de parcă o făceau forțat, cu căruțele scrâșnind, cu caii împotrivindu-se, cu femeile plângând, cu copii care plângeau și jeleau, cu bărbați care aveau capetele plecate încercând să nu se uite în urmă. Chiar lângă mezarlâc (cimitir musulman), ca și când cineva ar fi dat un ordin, s-au oprit toate căruțele. Toți au coborât: de la copii la bătrâni, s-au întors spre mezarlâc și, deschizându-și palmele, s-au rugat“. Seara, casele pline de viață ale turcilor și tătarilor au rămas întunecate și goale.
Dobrogea cea părăsită
Această imagine a anilor ’30 s-a putut întâlni în aproape toate satele din Dobrogea în perioada interbelică, spune istoricul Metin Omer, pentru care, prin lucrările sale, Kemal Karpat i-a fost un adevărat profesor. Dobrogea a pierdut prin fiecare turc sau tătar plecat câte puțin din identitatea sa, câte puțin din farmecul oriental al acestui ținut. Dacă la începutul perioadei interbelice în Dobrogea erau peste 180.000 de turci și tătari, în anul 1940 mai rămăseseră vreo 40.000-50.000.
Dar ce i-a determinat pe musulmani să părăsească aceste ținuturi?
După mai bine de patru secole, Dobrogea a ieșit după Războiul de Independență, din 1878, de sub stăpânirea otomană și a devenit parte a statului român. Încă din primii ani de la acest act istoric, spune istoricul Metin Omer, putem vedea un fenomen amplu de emigrare a turcilor și tătarilor spre Imperiul Otoman.
„Pentru a înțelege motivul, trebuie să avem în vedere două aspecte: pe de o parte, vorbim despre o populație tătară care doar ce sosise pe aceste meleaguri emigrând din Crimeea din cauza politicilor țariste la care fusese supusă, și pe de altă parte, este vorba despre o zonă a Balcanilor în care se formau state naționale creștine și în care populația musulmană care rămăsese în aceste teritorii nu era bine-venită“, explică istoricul.
Așa încât, perspectiva pentru această populație nu era tocmai bună, în ciuda asigurărilor pe care le-au dat oficialii români încă de la început.
Metin Omer a identificat trei tendințe ale fenomenului emigrării în sânul comunității musulmane.
Astfel, a existat un grup care se opunea emigrării și care susținea rămânerea în Dobrogea a turcilor, pe motivul că, dacă scade numărul musulmanilor de aici, aceștia vor avea dificultăți în a-și păstra identitatea.
Alți lideri au susținut emigrarea, motivând că doar Imperiul Otoman sau Turcia pot oferi garanția păstrării identității naționale.
Al treilea grup era format din cei care susțineau că atunci când va fi posibil, direcția emigrării va fi doar Crimeea.
Turcii, străjeri ai graniței de sud a României
În ceea ce privește perspectiva administrației românești, pentru perioada interbelică, nu putem vorbi de o politică unitară în ceea ce privește emigrarea acestei populații, spune istoricul.
În primul rând, a existat o politică de a se împotrivi emigrării, de a încerca să rezolve doleanțele pe care le avea comunitatea turcă și tătară. Motivul principal era compoziția demografică a Dobrogei de Sud, defavorabilă etnicilor români, care, din punct de vedere numeric, erau a treia populație după turci, tătari și bulgari.
Problema pentru oficialii de la București era aceea că, spre deosebire de turci și tătari, bulgarii aveau revendicări teritoriale, Bulgaria neacceptând faptul că Dobrogea de Sud intrase în componența României. Astfel, fiind o populație fără revendicări teritoriale, turcii au devenit în această problemă un fel de aliați ai oficialilor de la București, ei declarându-se în publicațiile lor ca fiind „străjeri ai graniței de sud a României“.
Ulterior, ca urmare a negocierilor dintre oficialii de la Ankara și București, s-a permis populației musulmane să emigreze odată cu găsirea soluției problemei demografice și anume: colonizarea Dobrogei de Sud în special cu aromâni din Balcani.
Ce a însemnat emigrarea pentru Turcia
Privind istoria Turciei, am putea spune că aceasta a fost tărâmul emigrărilor diverse. La începutul perioadei republicane, odată cu formarea republicii Turcia, oficialii de la Ankara au realizat că au o problemă demografică. Populația scăzuse foarte mult și, la acea vreme, populația Turciei era aproape egală cu populația României, adică aproximativ 15 milioane de locuitori.
Diferența din prezent se datorează curentelor de emigrare. Astfel, populația Turciei însuma în anul 2020 peste 84 de milioane de locuitori, iar cea a României puțin peste 19 milioane de locuitori. În procesul de construcție identitară început în perioada republicii, un rol important l-au avut emigrările și în special emigrările populației musulmane din Balcani, populația turcă și tătară din România ocupând un loc special, explică istoricul tătar.
Nu există un număr exact al musulmanilor care au părăsit Dobrogea, însă, studiind documentele, a ajuns la concluzia că numai în perioada interbelică au emigrat aproximativ 115.000 de turci și tătari, lăsând în urma lor sate pustiite. Dacă e să ne raportăm la recensământul din 1930, în România trăiau 180.000 de turci și tătari, majoritatea în Dobrogea.
Oficialii de la Ankara aveau nevoie de forțe umane și resurse economice care să contribuie la construcția tinerei republici. Însă, această dorință n-a putut fi transpusă și în practică pentru că nu au emigrat doar cei bogați, ci din toate păturile sociale, iar majoritatea aveau chiar o situație economică dificilă. Prin urmare, statul turc s-a confruntat cu situații destul de dificile.
Odată ajunși în Turcia, emigranții treceau printr-o perioadă de carantină, apoi erau duși spre locurile de așezare. Celor care au emigrat în baza convenției semnate în anul 1936 le-au fost asigurate case și pământuri, însă au existat și persoane care au preferat să emigreze pe cont propriu, acestea stabilindu-se acolo unde doreau, pe forțe proprii.
Din geambaș, măcelar
Marea majoritate a celor care au emigrat în Turcia au luat-o de la zero. Faima și banii de care se bucurau în Dobrogea nu i-au ajutat cu nimic în noua republică în formare.
Istoricul Metin Omer spune că l-a emoționat povestea unei familii înstărite dintr-un sat de lângă orașul Medgidia, care a ales să emigreze în Turcia, sperând la un trai mai bun. Avea să fie cu totul altfel. „Doamna mi-a povestit că familia sa era foarte bogată. Tatăl era geambaș și vindea animale până dincolo de Dunăre, dar era și prezent în viața politică a României, participând la întrunirile politice din București. Cu toate acestea, la sfârșitul perioadei interbelice, capul familiei a decis să plece, prevăzând că va începe războiul. Le-a fost foarte greu și, din mare om de afaceri, acolo a fost nevoit să lucreze ca măcelar pentru a-și putea întreține familia“, relatează profesorul Omer.
Durere, suferință și traume
Emigrările – este de părere istoricul turc Hakan Kırımlı, ai cărui strămoși au cunoscut dezrădăcinarea – înseamnă întotdeauna durere, suferință și traume peste care oamenii nu pot trece ușor. „Persoanele care emigrează schimbă pentru totdeauna soarta locurilor pe care le părăsesc și unde se stabilesc. Putem spune că soarta Dobrogei s-a schimbat ca urmare a emigrării populației tătare de aici“, consideră acesta.
Istoricul turc spune că, deși doar Dobrogea a fost sub stăpânire otomană, legături culturale și nu numai au fost cu toate celelalte provincii românești. Inclusiv în Imnul Național al României există cuvinte împrumutate din limba turcă, cum ar fi „dușman“.
Într-adevăr, românii au păstrat tot ceea ce a fost mai frumos de la turci, bulgari, unguri sau greci și și-au făcut propriul grai.
O cucerire pas cu pas
Dobrogea a fost de-a lungul istoriei cel mai scurt drum spre Constantinopol și Marea Egee pentru populațiile venite din stepele nord-pontice, un drum militar pentru campaniile otomane și un punct important pentru controlul arterelor comerciale la Marea Neagră, așa cum spunea Kemal Karpat.
Interesul strategic al zonei a făcut ca mai multe populații să se perinde pe aceste meleaguri, lăsând urme adânci. Acest context istoric a făcut ca, atunci când în 1878 autoritățile de la București au preluat puterea, teritoriul să se deosebească cu totul de celelalte provincii românești. La acea vreme, majoritatea în această zonă o constituiau două popoare turcice: tătarii și turcii oguz. Tătarii s-au stabilit în Dobrogea încă din secolul al XIII-lea ca urmare a campaniilor organizate de Genghis Han și descendenții lui. Turcii au venit din Anatolia în Dobrogea pe fondul evenimentelor declanșate de înaintarea tătarilor și mongolilor spre vest.
Când a început ocuparea Dobrogei de către Imperiul Otoman? Nici până în prezent istoricii români și străini nu se pronunță cu privire la o dată certă, susținând că acest lucru s-a făcut treptat. Unii spun că Dobrogea a început să intre sub dominația Înaltei Porți din anul 1416, alții merg cu câțiva ani mai târziu. Cert este faptul că acest lucru s-a întâmplat după dispariţia marelui domnitor Mircea cel Bătrân, respectiv anul 1418.
De ce-au fugit din Cadrilater
Și Dobrogea de Sud a cunoscut, în anii 1920, o intensă emigrare a turcilor. Astfel, în anul 1924, nu mai puțin de 379 de familii au ales această cale, așa cum aflăm dintr-un document publicat în volumul „Dobrogea în Arhivele româneşti (1597-1989)“. În anul 1923 au emigrat 46 de familii, în anul 1924 numărul lor s-a ridicat la 379 de familii, în 1925-1926 au fost câteva cazuri izolate, iar în 1927, curentul de emigrare s-a accentuat din cauza propagandei mai intense a guvernului otoman şi a unor neînţelegeri cu coloniştii macedoneni şi populația bulgară.
„Ţăranul turc a ajuns în imposibilitatea de a-şi întreţine familia cu terenul ce i-a rămas, că la această emigrare a influenţat propaganda bulgarilor care fac sacrificii materiale în acest scop, că autorităţile noastre nu au căutat să menajeze populaţia musulmană, precum şi nedreptatea ce s-a făcut turcilor cu terenurile disponibile ale statului, arendate de agronomi exclusiv locuitorilor bulgari, prin presiunea parlamentarilor de origine bulgară“, conform unui raport al subinspectorului de poliţie Ghe. Bârzescu.
Tot în această notă se mai arată că bulgarii, sub formă de vânzare deghizată, au intrat în posesia averilor turcilor, menţionând că asemenea cazuri au avut loc şi în Turcşmil, Masutlar şi Engichioi.
O convenție pentru emigrare
În ceea ce privește relațiile româno-turce, emigrarea nu a constituit o problemă. „Au existat momente în care relațiile nu erau la nivelul foarte bun pe care l-au atins în anii ’30 și în presa turcă mai apăreau știri despre greutățile prin care treceau acei turci în drumul spre țara de destinație, lucru care îi deranja pe diplomații români. Totuși, aceste episoade au fost trecătoare și poate cel mai bun exemplu al relațiilor diplomatice dintre cele două state este momentul 1935, când cele două state organizează transportul unui grup numeros de emigranți, doar pe baza unei înțelegeri verbale între ambasadorul Turciei la București și oficialii români. Abia în anul 1936 s-a semnat o convenție care să reglementeze emigrarea“, spune Metin Omer.
Nu era ușor să asiguri în acele timpuri condiții decente privind transportul unui număr atât de mare de emigranți, de multe ori aceștia fiind nevoiți să stea cantonați la Constanța dacă vaporul era neîncăpător, așteptându-l pe următorul pentru a se putea îmbarca.
„Au fost momente dificile pentru cei care doreau să emigreze. Geamiile din Constanța, hanuri, zona cimitirului musulman au fost locuri în care aceste familii au fost adăpostite timp de mai multe zile până când sosea următorul vapor. Tot pentru organizarea cât mai bună, fiecare vapor care pleca din Constanța avea la bord un funcționar care trebuia să se asigure că erau respectate toate regulile stabilite“, dezvăluie acesta.
Procesul de emigrare a devenit dificil odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, astfel că, începând cu 1940, fenomenul a scăzut din intensitate, fiind doar familii foarte puține care au mai plecat din România.
Fenomenul emigrării s-a simțit și în perioada comunistă, însă este diferit de ce s-a întâmplat în perioadele antebelică și interbelică. Cert este faptul că în Dobrogea, din multe localități, aproape că a dispărut populația turco-tătară.
Regina Maria, fermecată de turci: „Îmi ziceau Sultană“
Regina Maria a fost una dintre marile capete încoronate care au fost fermecate de turcii din Dobrogea. Ajunsă într-un sat locuit de ei, suverana a descris experiența în cartea „Ţara mea“: „Într-o arzătoare zi de vară am venit într-un orăşel locuit aproape numai de turci. Împărţiam bani mărunţi între săraci şi cei fără sprijin şi mă purtam de ici colo. Aşa li-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât scopul cel adevărat al visitei mele a fost aproape uitat. M-am găsit înconjurată de un roiu de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbă neînţeleasă mie. Îmi ziceau Sultană şi fiecare-şi simţia nevoia de a mă pipăi: puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m-a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă-n colibă, din curte-n curte. M-am găsit despărţită de tovarăşii miei, rătăcind într-o lume pe care n-o mai cunoscusem până atunci. (…) Ca un zbor de cioare se certau şi se băteau după mine, copleşindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mişcare din umere şi zâmbete“.
Mai departe, Regina Maria descrie portul musulman: „Femeile musulmane poartă largi nădragi de bumbac şi peste dânşii un fel de mantie pe care şi-o tot țin supt nas. Croiala acestor mantii li dă acea linie indescriptibilă, așa de plăcută ochiului şi care aparține numai Răsăritului. Şi colorile ce aleg ele sunt totdeauna armonioase: afară de acestea, ele sunt în concordanţă cu împrejurimea lor de soare şi de praf. Femeile acestea poartă ciudate colori albastre-şterse şi mauve – chiar şi negrul hainelor lor nu e cu adevărat negru, ci a luat nuanțe ruginii, care se amestecă plăcut cu mediul în floarea noroiului în care locuiesc. Nespus de pitoresce şi de tainice sunt aceste întunecate figuri când vin spre tine, atingând ușor păreții şi purtând în de obște un băț greu în mâini: este în ele ceva biblic, ceva care duce pe om îndărăt spre vremuri foarte depărtate“.
Kustenge, „Perla Coroanei“
Dacă Regina Maria a văzut partea pitorească a satelor locuite de musulmani, autoritățile române care au intrat în Dobrogea după patru secole de stăpânire otomană au descoperit adevărata realitate: o sărăcie cruntă. Conform unei documentări publicate în „Analele Dobrogei“ în anul 1928, la împlinirea a jumătate de secol de la revenirea regiunii la România, administrația românească instalată în această regiune a descoperit cât de gravă era situația. Spre exemplu, nu existau decât porţiuni din şoseaua Constanţa-Tulcea şi Tulcea-Isaccea, rudimentar pietruite.
„Singurele poduri de şosea existente în toată provincia erau cel de la coada lacului Babadag, construit încă din 1869 peste balta Toprac-Chiopru, iar la Medgidia gara era unită cu oraşul prin şoseaua prevăzută cu podul «Said-Paşa», construit de guvernator peste balta Carasu. Mai existau oareşicare începuturi de drumuri pe lângă oraşele Măcin, Hârşova şi Medgidia pe lungimi de câţiva kilometri“.
Vechile porturi ale genovezilor erau doar o amintire după 400 de ani de domnie otomană. „Odată cu reanexarea Dobrogei după răsboiul dela 1877-1878 am obţinut 220 kilometri din ţărmul Mării Negre cu direcţiunea generală de la Nord la Sud. Pe toată această întindere nu se găseşte nici un golf sau port natural, în afară de micul golf format de proeminenţa peninsulei Constanței. La adăpostul acestei mici peninsule a existat portul încă din antichitatea legendară, când s-a format vechiul oraş Tomis, care a ajuns la mare înflorire, datorită de sigur comerţului ce se făcea prin port“.
Însă, în timpul ocupaţiei otomane, „portul şi orașul au decăzut complet, nemairămânând mai nimic din vechile aşezări. Pe Dunăre, treceau numai șlepuri greceşti, caice turceşti, remorchere grecești şi austriace. Singurul port mai bine înzestrat era Cerna-Voda. Dunărea era nebalizată, iar eșuările şi pirateria erau foarte dese“.
„Grădina Împăratului“ și pescăriile sultanului
După Războiul de Independenţă, nordul Dobrogei, cu mici excepții, era acoperit cu păduri seculare. „Toate aceste păduri virgine erau proprietatea Împărăției turcești, care, apreciind bogăția lor în material de lucru şi, în special pentru marină şi artilerie, le cruța cu o deosebită grijă. După pilda puterilor din Apus, în diferite părţi ale Împărăției se rezervau masivele forestiere cele mai frumoase, care se supuneau unei foarte severe paze“, conform documentarului. O astfel de pădure, numită «grădină a Împăratului», era masivul forestier Ciucurova, care era păzită de soldați de «nici pasărea nu putea trece». Stejarul care se tăia de aici ajungea în „centrul Împărăției“.
Pescăriile din Dobrogea, din Delta Dunării şi din lacurile litorale aparţineau în întregime Imperiului Otoman. Acestea erau supravegheate de un agă şi mai mulți bulibași, care încasau arenzile şi taxele din peşte. La luarea în stăpânire a Dobrogei de România, pescăriile erau aproape părăsite. Mulți turci, care se ocupau cu pescuitul, fugiseră. Nu se cunoaşte care era producția pescăriilor din Dobrogea la acea vreme, însă se cunoștea că veniturile din arendări se ridicau la 400.000 lei aur.
Timp de patru secole, cât Dobrogea a fost sub stăpânire otomană, orașul Constanța s-a numit Kustenge. Acest nume s-a mai menținut încă doi ani de la instalarea în 1878 a administrației româneș
