LEGENDA Marelui Lup Alb, cel care îl călăuzea pe Sfântul Apostol Andrei pe tot parcursul său înspre sanctuarele dacice

În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi și acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele și cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziți? (Felix Crainicu, Cristi Ioniță – ”Legendele dacilor liberi”).

Despre Sfântul Andrei, legendele spun că a fost trimis să propovăduiască pe ”tărâmurile lupilor”, fiind însoțit și călăuzit, pe tot parcursul său înspre sanctuarele dacice, de către Marele Lup Alb. Nu se cunoaște cu certitudine în ce perioadă a anului a ajuns Sfântul Andrei, pentru prima dată, în teritoriile de la Dunăre, dar înscrierea sărbătorii numelui său în calendar în ultima zi a lunii noiembrie și denumirea de ”Undrea” a lunii următoare sugerează ideea că acesta a intrat în Scythia Minor într-un început aspru de iarnă.

De altfel, în decursul istoriei, cum afirmă unii cercetători, ziua Sfântului Andrei nu s-a sărbătorit întotdeauna la dată fixă, ci uneori la 30 noiembrie, alteori la 1 decembrie, în Postul Crăciunului, sau chiar în sâmbăta a cincea a Postului mare (odată cu Sâmbăta Ursului).

Una peste alta, trecerea de la toamnă la iarnă rămâne sezonul favorit al lupilor, iar Sf. Andrei a devenit și patronul lor. În tradiția populară, ziua lui se mai numește și ”Gădinețul Șchiop” sau ”Ziua Lupului” și trebuie respectată prin odihnă, căci celui care lucra ”îi strică lupii vitele și mai ales oile și caprele”. Se mai spune că în această zi ”lupul își vede coada”, deci își poate suci gâtul, care de obicei este țeapăn și este foarte agil la vânătoare.

În noaptea de 30 noiembrie, lupii se adună iar Sf. Andrei împarte fiecăruia prada pentru iarna care tocmai începe. Ca să-și apere gospodăria de lupi, țăranii obișnuiesc și astăzi să ungă țărușii de la poartă, ferestrele și pragul ușilor cu usturoi. În unele părți se ung cu usturoi chiar și fântânile. Alți gospodari fac o cruce de ceară și o lipesc pe cornul din dreapta al vitelor, însă numai la cele de parte bărbătească: boi, berbeci, armăsari, țapi.

Legenda spune că odinioară, în vremuri de mult uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz tărâmurile Daciei, pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie și pentru a transmite geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Zeul și-a dat seama de puterea pe care o avea slujitorul său asupra fiarelor neîmblânzite ale pădurii și l-a oprit la el, în munți. În scurt timp, animalele sălbatice de pe tot cuprinsul Daciei au ajuns să asculte de preot și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, fiare singuratice, pe care numai foamea îi ținea în haită.

După un timp, Zamolxis decide că a venit timpul ca preotul să îl slujească în alt chip, așa că îl transformă în animal. Însă nu orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, cât un urs, cu menirea să adune toți lupii din codri întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns să se audă urletul Marelui Lup Alb și, oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. Lupul Alb însă, era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii.

De observat că una dintre versiunile cu privire la originea numelui dacilor ia în considerare cuvântul daoi – provenit dintr-un dialect al limbii trace și însemnând ”lup”. În lucrarea sa De la Zamolxis la Ginghis-Han, Mircea Eliade, citându-l pe Strabon, arăta că dacii se numiră mai întâi ”daoi”. Apoi, dacii se numeau ei înșiși lupi sau cei care sunt asemeni lupilor, cei care seamănă cu lupii.

Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii vor reuși să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături la marea bătălie, iar trădătorii, cuprinși de frică, încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale, în speranța că unul dintre ei va fi Marele Lup Alb, al cărui cap îl vor putea oferi romanilor, în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat, fug în inima munților, de unde nu vor mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră. Lupul Alb și Zamolxis se retrag în Muntele Sacru, de unde vor privi cu durere cum geto-dacii sunt înfrânți de romani.

Stindardul geto-dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume. Despre steagul dacilor, corpul de balaur cu cap de lup, N. Iorga spunea că este esența religiei strămoșești. Apariția lui semăna groaza printre dușmani. Stegarul purta ridicat acest stindard, care avea pe corp solzi mobili de metal. În goana calului, aerul pătrundea prin gura larg deschisă a lupului, iar acesta scotea sunete înfiorătoare. Luptătorii purtau pe față măști de lup sau urs, înspăimântându-i și ei pe dușmani.

Marele Lup Alb este reprezentat și pe Columna lui Traian, de la Roma.