Triburile care au contribuit la cristalizarea poporului român. Ce influenţă au avut goţii, slavii, turanicii şi iranienii

De-a lungul timpului, teritoriul de astăzi al României a fost străbătut de numeroase populaţii migratoare. O parte şi-au lăsat definitiv amprenta asupra istoriei şi a poporului român. Despre unele dintre ele se spune chiar că au contribuit la sinteza etnică ce a dat naştere în cele din urmă poporului român. Altele ne-au influenţat cultural şi material.

În mentalul colectiv s-a sedimentat încă din perioada interbelică ideea că poporul român este format doar din daci şi romani, o îngemănare etnică care s-a opus mai apoi valurilor necontenite de migratori. Specialiştii şi dovezile arheologice în special arată însă că realitatea a fost oarecum diferită.

Mai precis, poporul român s-a format cu caracteristici etnice şi lingvistice zonale şi a beneficiat mai ales de contribuţia culturală şi etnică a numeroaselor populaţii care s-au perindat în zona carpato-danubiano-pontică. Sau, pe scurt, în componenţa poporului român intră şi neamuri migratoare care s-au sedentarizat alături de populaţii locale. Cele mai importante neamuri care şi-au adus contribuţia etnică, lingvistică şi culturală au fost slavii, iranienii, germanici şi turanicii.

Primul val, primele sinteze: germanii, dacii, iranienii şi probabil romanii

Diferitele populaţii migratoare au roit în spaţiul carpato-danubiano-pontic încă din perioada neolitică. Valuri de populaţii au venit şi s-au sedentarizat sau au mers mai departe, din sud şi est, pe toată perioada epocii Bronzului şi mai apoi a primei vârste a fierului. Cu toate acestea, perioada care a stârnit cele mai numeroase controverse, dar şi dezbateri ştiinţifice, a fost cea a roirilor de populaţii migratoare din perioada evului mediu întunecat, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, adică teritoriul de astăzi al României.

Ceea ce interesează în mod deosebit este ceea ce s-a întâmplat după retragerea aureliană şi până la primele menţiuni despre populaţiile valahe în izvoarele scrise, în veacurile X-XI. Pe scurt, momentul formării poporului român, o ecuaţie cu destule necunoscute. În perioada secolelor IV- X d HR, referinţele la teritoriul României de astăzi sunt sărace, sporadice şi fără să ofere informaţii suficiente. Sunt veacuri în care tăcerea se aşterne sau pur şi simplu sunt pomenite doar neamurile de barbari care controlau politic şi militar aceste teritorii.

Descoperirile arheologice îi mai ajută pe specialişti să ghicească o mică parte din acest puzzle istoric al evului mediu întunecat pe teritoriul României actuale. Cert este, aşa cum arată izvoarele timpului, că populaţii migratoare care s-au stabilit masiv în teritoriile locuite de dacii liberi, adică neocupaţi de romani, în Moldova, Crişana, Maramureş şi o parte a Munteniei, încă din perioada stăpânirii romane, au fost germanii. Mai precis este vorba despre neamurile goţilor. Aceştia au făcut casă bună cu dacii liberi, în special carpii şi costobocii, de asemenea neamuri războinice şi prădalnice şi au întreprins numeroase expediţii de jaf în Imperiul Roman.

De altfel şi din cauza acestei îngemănări războinice a goţilor cu dacii, romanii au renunţat la provincia Dacia şi au preferat să fortifice în calea lor, limesul danubian. Goţii au trăit o bună perioadă alături de dacii liberi, mai ales după pacificarea acestora, în special, în zona Moldovei. Mai mult decât atât, alături de daci şi germani s-au aşezat şi sarmaţii, neamuri iraniene antrenate în repetate rânduri în expediţii de jaf pe teritoriul Imperiului. Locuind pe aproximativ acelaşi teritoriu timp de două secole, între germani, daci şi iranieni s-a produs o sinteză, etnică şi culturală. Acest fapt este dovedit de apariţia culturii Sântana de Mureş-Cerneahov, întinsă pe un areal extins, din estul Transilvaniei şi până pe teritoriul Ucrainei de astăzi.

Numeroasele descoperiri arheologice arată populaţii dacice, germanice şi iraniene locuind împreună, în aşezări comune, îngropându-şi morţii în necropole comune, evident cu riturile funerare specifice fiecărui neam, şi împrumutând tehnologicii unii de la alţii. ”Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o ”cultura Sântana de Mureş-Cerneahov„”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”.

Una dintre cele mai importante descoperiri în acest sens o reprezintă necropola de la Mihălăşeni, judeţul Botoşani, acolo unde se observă cu ajutorul descoperirilor arheologice şi a studiilor antropologice pe scheletele găsite în morminte, diferitele neamuri care au ajuns să locuiască împreună şi să ducă la această sinteză etnică. ”Luând în considerare toate scheletele (implicit cele amintite mai sus), se observă că, din numărul total de 1296 de puncte (câte 6 pentru fiecare schelet), 632 aparţin mediteranoizilor (48,76%), 221 nordoizilor (17,05%), 169 protoeuropoizilor (13,04%), 158 dinaricilor (12,19%), 75 alpinilor (5,78%), 40 est-europoizilor (3,08%) şi doar 1 mongoloizilor (0,07%). Aceste date oferă, din punct de vedere antropologic, o sinteză asupra variabilităţii structurii populaţiei de la Mihălăşeni, evidenţiind elementele etnice care au contribuit la această structură. Se observă că grupa cea mai numeroasă o formează scheletele cu caractere mediteranoide sau majoritar mediteranoide, care au fost puse în legătură cu populaţia dacică autohtonă.

Urmează grupa cu caractere nordoide, care nu pot fi puse decât în legătură cu populaţiile germanice, respectiv cu vandalii şi goţii veniţi din nordul continentului, unde tipul nordic reprezintă, din neolitic şi până astăzi, “zona principală de concentraţie”. În ceea ce priveşte cea de a treia componentă importantă a tipurilor antropologice, protoeuropoizii, se consideră că aceasta aparţine vechiului tip uman de Cromagnon, care s-a perpetuat în Europa până în această vreme, fiind prezentă în zonă şi în medii anterioare epocii migraţiilor. Dinaricii şi osticii (est-europoizii) au fost puşi în legătură cu sarmaţii, ca şi alpinii, de altfel, care, din punct de vedere antropologic, reprezintă un amestec de mongoloizi cu forme brahicranii de dinarici”, precizează reputatul arheolog botoşănean Liviu Şovan în lucrarea sa „Necropola de tip Sântana de Mureş-Cerneahov de la Mihălăşeni“.

Pentru o parte a specialiştilor această sinteză cu caracteristicile ei vestice, de pe teritoriul actual al României, ar reprezenta o primă etapă în formarea de mai târziu a poporului român. În teritoriile romanizate, din fosta provincie romană Dacia, procesul de romanizare a fost greoi, spun specialiştii. Totodată, o mare parte a celor aduşi în Dacia erau purtători ai culturii latine, dar de diferite etnii.

Istoricii spun că acest proces de romanizare este o realitate dovedită de numeroase dovezi, printre care numele dacice prezente în inscripţiile latine, în special cele de pe pietre funerare. Apoi prezenţa auxiliarilor daci în armata romană. Existau inclusiv cohorte auxiliare formate iniţial din daci precum Cohors II Aurelia Dacorum, Cohors Augusta Dacorum, ambele cantonate în Pannonia, Cohors I Aelia Dacorum în Britannia şi Cohors I Ulpia Dacorum.

Se pare, spun istoricii, mai uşor de romanizat au fost elitele dacilor. ”Se ştie în general că populaţia oraşelor e mai puţin conservatoare decât cea a satelor. Apoi în oraşe, romanii alcătuiau aproape peste tot majoritatea. Viaţa confortabilă orăşenească, cu atâtea elemente de strălucire, de lux, de distracţie, a impresionat cu siguranţă pe dacii care locuiau în ele. În relaţiile cu armata, cu coloniştii, cu administraţia, ei au început a deprinde latineşte”, spune Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor”.

Însă în zonele rurale, romanizare a fost greoaie, chiar imposibilă în regiunile izolate, montane. De altfel după moartea lui Traian au fost înregistrate revolte ale populaţiei dacice, care a cooperat inclusiv cu dacii liberii şi goţii care invadau frecvent provincia. Ca atare se presupune că romanizarea iniţială şi imixtiunile etnice daco-romane au avut loc la nivelul elitelor populaţiei şi mai puţin în lumea conservatoare a satelor, acolo unde romanitatea mai ales din punct de vedere lingvistic a pătruns treptat de-a lungul secolelor.

După retragerea aureliană, populaţiile daco-romane sau pur şi simplu dacice rămase în provincia abandonată, în special cei cu activităţi agrare, şi motivaţi să rămână au continuat să locuiască acest spaţiu, retrăgându-se cum era firesc către zone izolate, greu accesibile invadatorilor. Barbarii care au străbătut şi au locuit zona Transilvaniei şi Banatului de astăzi, au creat noi sinteze etnice şi culturale. „Peste populaţia romanizată s-au aşezat succesiv sau concomitent, sarmaţi, germanici (goţi, gepizi, longobarzi), turanici (huni,avari), slavi, protobulgari, bizantini şi, în fine, ungurii de neam finougric, toate acestea petrecându-se între secolele III şi IX d HR”, scria Ioan Aurel Pop, în „Istoria Transilvaniei Medievale“.

Al doilea val: slavii

Invazia hunică a creat o undă de şoc în toată Europa. A zguduit din temelii întreaga lume veche, imperiile şi toate neamurile barbare care i-au stat în cale. De altfel toate neamurile întâlnite de aceşti războinici veniţi din hăurile Asiei au fost antrenaţi într-un tăvălug îndreptat împotriva lumii romanizate, a lumii prosperere ce promitea prăzi bogate. După ce hunii au fost învinşi şi împinşi înapoi către est, o altă populaţie migratoare estică a străbătut şi pe alocuri s-a sedentarizat pe teritoriul actual al României. Este vorba despre slavi. Aceştia au invadat teritoriul dintre Nistru, Dunăre şi Marea Neagră începând cu secolul al VI lea d HR. Bizantinul Procopius în lucrarea sa ”De Bellis” spune că slavii erau nişte războinici foarte înalţi şi puternici cu părul blond, frumoşi, dar primitivi. Trăiau în bordeie şi luptau cu suliţe, topoare şi fără niciun fel de armură. Cu toate acestea sunt descrişi drept războinici foarte buni şi curajoşi.

Slavii se vor aşeza alături de populaţiile întâlnite în spaţiul carpato-danubiano-pontic, acele sinteze etnice dezvoltate în primele secole. Slavii şi-au adus contribuţia, atât etnic, cât şi lingvistic. Specialiştii spun că nu şi-au impus cultura asupra autohtonilor, fiind mai primitivi decât aceştia. Cu toate acestea se pare că au condus militar şi politic populaţiile locale. Acest lucru este dovedit de terminologia militară şi administrativă, moştenită în parte din limba slavă.

„Pentru populaţia romanică din teritoriul istoric al geto-dacilor, impactul slav a avut două urmări deosebit de importante. Întâi că slavii au definitivat ceea ce încercaseră înainte de ei un şir de popoare nomade: o rupere a romanităţii balcanice de cea occidentală. Al doilea, că ei au imprimat un anumit specific acestei romanităţi, adică şi-au lăsat amprenta asupra spiritualităţii romanice de est. Iniţial, prezenţa slavă la nord de Dunăre a fost zdrobitoare, totuşi asta nu a dus la dislocarea populaţiei romanice de aici şi la dispariţia limbii acesteia. Explicaţia acestei situaţii constă în faptul că slavii au fost atraşi mai ales de civilizaţie înfloritoare de la sud de Dunăre.

Astfel, după ce au convieţuit două secole cu protoromânii, ei au năvălit la sud de marele fluviu, unde în cea mai mare parte a lor au rămas pentru totdeauna”, preciza istoricul Ion Ţurcanu în lucrarea „Istoria românilor: cu o privire mai largă asupra culturii”. Numeroase comunităţi slave au rămas şi au convieţuit cu autohtonii. Mai mult decât atât, se pare că i-au şi controlat militar şi politic. Iar cele mai importante dovezi sunt oferite de termenii militari din limba română medievală. Totodată fortificaţiile militare din evul-mediu întunecat, mai ales din Moldova, sunt după model slav. În Transilvania, Anonymus, celebrul cronicar maghiar, îl pomeneşte pe Gelou, duce peste vlahi şi slavi, o altă dovadă a conlocuirii. Totodată mai apoi termenii bisericeşti, alfabetul, dar şi numeroase cuvinte româneşti sunt din fondul slavic.

Al treilea val: turanicii

O influenţă asupra populaţiilor stră-româneşti în procesul lor de cristalizare au avut-o şi neamurile turanice. Adică în special turcicii. În Transilvania este vorba în special de neamurile avarilor, călăreţi războinici care au stăpânit, în secolele VI-IX, un teritoriu întins, inclusiv Pannonia, unde-şi aveau centrul puterii. Prezenţa lor este dovedită în special de tezaure şi alte descoperiri arheologice. Avarii şi-au lăsat amprenta în special asupra artei militare, a călăreţilor războinici. Stăpânirea avară a fost minată atât de revotele populaţiilor ocupate, dar mai ales de lovitura dată de franci, care, sub conducerea lui Carol cel Mare, le-au distrus centrul puterii din Pannonia. O influenţă aparte au avut-o şi un alt neam turcic, bulgarii. Aceştia au dominat Europa răsăriteană începând cu mijlocul secolului al VII-lea şi au stăpânit politic şi militar teritorii întinse, inclusiv zone din teritoriul actual al României, dar şi din Pannonia. În timp bulgarii s-au slavizat.

Mai apoi, începând cu secolele XI-XII, au apărut pecenegii şi cumanii, alte neamuri turcice care au stăpânit politico-militar teritorii întinse din România de astăzi, inclusiv Moldova, Muntenia, o parte a Olteniei, în timp ce Transilvania fusese ocupată de triburile maghiarilor, neamuri fino-ugrice. Influenţa cumanilor în special este evidentă, existând denumiri de locuri, ape şi nume rămase în limba română, din graiul acestor turcici. Totodată există opinii conform cărora elita politică şi militară a primelor voievodate româneşti de la sud de Carpaţi a fost de origine cumană. Mai precis este vorba despre dinastia Basarabilor. Cert este că la rândul lor au lăsat moştenire arta lor militară, a războiului călare. Drept dovadă stă şi faptul că armata Moldovei în Evul Mediu era formată, de exemplu, în majoritate din luptători călare. Mai mult decât atât, cavalerie uşoară, inclusiv arcaşi călare, după modelul nomazilor.