Pe data de 9 mai, mapamondul sărbătoreşte Ziua Victoriei în Europa. În această zi, în urmă cu 69 de ani, se semna la cartierul general sovietic din Berlin actul de capitulare necondiţionată a Germaniei, document care a marcat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial pe teatrul european de război. Sfârşitul războiului a venit la pachet cu pactul secret de la Ialta, care a plasat România sub infama talpă sovietică pentru următorii 45 de ani.
Atrocităţile comise pe teritoriul României de către soldaţii Armatei Sovietice spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial nu reprezintă singurul motiv pentru care, în mentalul colectiv, românii nu-i înghit pe ruşi.
Rădăcinile antipatiei, spun istoricii, s-au înfiripat încă din perioada în care teritoriul actual al României se afla în zona de influenţă a Imperiului Otoman. La est, ţarii Rusiei dădeau semne evidente de tendinţe expansioniste, pe care le-au ascuns sub masca ortodoxiei, de apărători ai popoarelor creştine asuprite de Imperiul Otoman.
„În secolul al XVIII-lea a existat pe teritoriul actual al României, în virtutea afinităţilor religioase, un adevărat mesianism cu privire la ruşi. Românii îi aşteptau pe ruşi să îi elibereze de sub turci. Formal, în urma războiului ruso-turc dintre anii 1768 şi 1774, terminat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi, ruşii şi-au luat ca misiunea de apărare a popoarelor creştine aflate sub jugul otomanilor“, spune profesorul Toader Nicoară, istoric al mentalităţilor la Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul UBB Cluj-Napoca.
“Ulterior anului 1877, când România şi-a declarat independenţa faţă de Imperiul Otoman, în rândul populaţiei a circulat informaţia că ţarul vrea să anexeze Principatele Române la Rusia. Aceasta a fost cea mai dură lecţie pe care opinia publică română a resimţit-o până în acel moment şi a reprezentat prima fisură serioasă în relaţia cu ruşii“, adaugă istoricul clujean.
Noul stat român a păstrat distanţa faţă de marele vecin de la est şi în timpul primului război mondial. România, condusă de regele Carol I, s-a aliat cu Germania şi cu Imperiul Austro-Ungar, deşi imperiul avea încorporat un teritoriu românesc uriaş – Transilvania. În plus, diplomaţia românească a încercat pe toate căile în perioda respectivă să obţină garanţii că puterile occidentale vor proteja România faţă de Rusia.
A doua fisură serioasă în relaţiile româno-ruse s-a produs, crede Toader Nicoară (foto jos), la sfârşitul primului război mondial, atunci când Rusia bolşevică a refuzat să recunoască realipirea Basarabiei la România. Mai mult, istoriografia rusă a clasificat unirea celor două teritorii drept un rapt.
A treia fisură, cea decisivă, datează din perioada celui de-al doilea război mondial.
„Din păcate, istorigrafia românească nu prezintă suficient de bine ce s-a întâmplat în 1944-1945, când intrarea armatei sovietice în România s-a tradus prin atrocităţi uriaşe. Nu cred să fie perioadă istorică în care să se fi produs mai multe violuri în ţara noastră“, afirmă istoricul Toader Nicoară.
În acest sens, stă mărturie confesiunea orădeanului Ioan Brazdă, preşedintele Asociaţiei Deportaţilor şi Oprimaţilor Comunismului şi a Refugiaţilor din Ardealul de Nord. Ioan Brazdă (85 de ani) îşi aminteşte de intrarea trupelor în ţară. „Toată lumea se ascundea. În speciale femeile. Fie că erau căsătorite sau necăsătorite, ruşilor nu le păsa cine stă în casă. În faţa părinţilor sau a soţului le punea jos şi le violau. Unul stătea cu pistolul ca să nu mişte ceilalţi”, îşi aminteşte orădeanul. Avea 15 ani când s-a urcat în trenul cu deportaţi şi a călătorit două săptămâni până la Brad.
Contextul istoric al deportărilor din Basarabia, Bucovina de Nord şi România
Debutul celui de-al doilea război mondial a fost parafat, practic, prin pactul de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă la data de 23 august 1939. Miniştrii de externe ale celor ţări, Viaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop s-au întâlnit la Moscova, în prezenţa lui Iosif Stalin, şi au delimitat într-un protocol adiţional, ţinut ascuns la vremea respectivă, sferele de influenţă.
Germania nazistă „şi-a asigurat“ Lituania şi partea vestică a Poloniei, pe care Adolf Hitler avea să o invadeze o săptămână mai târziu. Stalin, în schimb, şi-a arătat interesul, printre altele, pentru Basarbia şi Bucovina de Nord.
Ulterior, sovieticii au pornit o acţiune de represiune politică împotriva „elementelor antisovietice, moşieri, comercianţi, poliţişti şi jandarmi, albgardişti, primari, refugiaţi din URSS şi alte elemente sociale străine“. Un an mai târziu, în iunie 1941, Moscova „a dat verde“ pentru primul val de deportări în gulagurile din Siberia şi Kazahstan.
Numărul celor deportaţi nu a putut fi stabilit cu precizie. Se estimează că au fost urcate cu forţa în trenuri între 22.000 şi 30.000 de persoane.
Represiunea a fost stopată, temporar, de Operaţiunea Barbarossa, operaţiunea de invadare a Uniunii Sovietice de către Germania nazistă, începută la 22 iunie 1941. România, aliată cu Germania, a declanşat operaţiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS, dar armata stalinistă a intrat din nou în stăpânirea Bucovinei de Nord şi a Bucovinei în 1944.
Câteva luni mai târziu, în februarie 1945, avea să aibă loc Conferinţa de la Ialta, unde un nou acord secret, semnat între liderii SUA, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică, avea să condamne România la comunism pentru următorii 45 de ani. Puterile occidentale au lăsat estul Europei în zona de influenţă a lui Stalin.
Ulterior, în iulie 1949, a urmat al doilea val de deportări din Republica Moldova. Au fost trimişi forţat în Siberia peste 35.000 de oameni.
Un al treilea val de deportări în Basarabia a avut loc în martie 1951 şi a vizat, în special, „elementele religioase“, considerate un pericol potenţial la adresa regimului comunist stalinist, în special secte precum Martorii lui Iehova.
În paralel, în România, la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului“.
Într-un an şi jumătate, era finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de pământ, industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele armate germane, cetăţenilor străini, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune în pericol socialismul românesc. În iunie 1950 începea marea deportare în Bărăgan, care avea să vizeze peste 40.000 de persoane.
Mărturiile deporaţilor în Bărăgan şi Siberia
Fraţii Constantin şi Elena Ciolac (foto jos), ultimii locuitori ai fostei colonii Rubla, înfiinţată de comunişti în anii ’50, în judeţul Brăila, pentru deportarea aşa-numiţilor duşmani de clasă ai regimului, au trăit pe viu prigoana impusă de sovietici. Erau copii când familia lor a fost deportată în Bărăgan, dar acele imagini de coşmar i-au urmărit toată viaţa, chiar dacă atunci nu realizau exact ceea ce se întâmplă. Elena s-a născut în 1943, iar fratele său a venit pe lume în 1949. În urmă cu ceva timp, ei ne-au povestit câteva frânturi din istoria vitregă a familiei. Părinţii celor doi au fugit din calea Armatei Roşii, în 1944, când trupele germane şi româneşti băteau în retragere.
Soldaţii ruşi semănau teroare pe unde treceau. În satele din Bărăgan erau recunoscuţi pentru cruzimea de care dădeau dovadă şi nici măcar pruncii nu le inspirau milă. Frica, panica şi durerea de a-şi vedea apropiaţii dându-şi ultima suflare chiar sub ochii lor sunt doar câteva dintre emoţiile trăite de femeile rămase acasă, în timp ce soţii le erau pe front. „Mi-aduc aminte ca şi când ar fi fost ieri. Am dus în suflet această povară toată viaţă. Lacrimile din inimă nu se mai pot şterge”, povesteşte Maria Anghelache(91 de ani), soţia unui veteran de război. Femeia rememorează tragedia prin care a trecut, după ce doi fraţi au pierit în război, iar bărbatul său a venit acasă grav rănit.
La câţiva kilometri de Slobozia există satul Fundata, localitate ce a fost înfiinţată în anul 1951, în momentul în care au început deportările populaţiei din Banat în Bărăgan. Dintre foştii deportaţi, astăzi mai trăiesc aici 15 persoane. Pentru toţi dramele pe care le-au trăit în urmă cu mai bine de şase decenii au rămas încă vii. Tocmai de aceea în conştiinţa oamenilor deportaţi de la Fundata cuvintele „rus” sau „comunist” sunt sinonime şi înseamnă „durere”. O ştiu cel mai bine soţii Iliuţă (81 de ani) şi Alexandrina Frunză (77 de ani).
