Cum a ajuns sabia lui Ștefan cel Mare la turci. Misterul nedezlegat de peste 400 de ani
Sabia lui Ștefan cel Mare, un simbol al rezistenței românești împotriva expansiunii otomane, reprezintă unul dintre cele mai enigmatice artefacte din istoria noastră. Expusă astăzi în Muzeul Topkapı din Istanbul, în sala dedicată armelor din fosta reședință a sultanilor otomani, această armă simplă, dar încărcată de semnificații, stârnește curiozitatea vizitatorilor români care trec pe acolo. Cum a ajuns o piesă atât de importantă pentru identitatea moldovenească în mâinile dușmanilor de odinioară? Misterul persistă de peste 400 de ani, fără documente definitive care să clarifice traiectoria exactă a sabiei. În acest articol, vom explora teoriile istorice, contextul și tentativele de recuperare, bazându-ne pe surse credibile.
Descrierea sabiei: Un dar papal pentru un erou al creștinătății
Sabia lui Ștefan cel Mare nu este o armă obișnuită. Fabricată din oțel de Toledo, renumit pentru calitatea sa în Evul Mediu, ea măsoară 125 de centimetri în lungime și cântărește aproximativ 2,5 kilograme. Este o spadă cu două tăișuri, destinată a fi mânuită cu ambele mâini, cerând o forță fizică deosebită. Pe mânerul ei în formă de cruce se află gravată stema Moldovei – capul de bour – alături de inscripția în slavonă: „Io Ștefan Voievod domn al Ţării Moldovei”. În vitrina muzeului turc, eticheta o identifică drept „Ștefan cel Mare”, tradusă și în limba turcă.
Această sabie a fost primită de Ștefan cel Mare (domn al Moldovei între 1457 și 1504) ca dar din partea Papei Sixt al IV-lea, după victoria răsunătoare de la Vaslui din ianuarie 1475. Bătălia a fost un moment pivotal în istoria Europei răsăritene, unde oastea moldovenească, inferioară numeric, a învins forțele otomane conduse de Suleiman Pașa. Papa a oferit sabia în semn de recunoaștere a rolului decisiv al Moldovei în apărarea creștinătății împotriva amenințării otomane. Artefactul simboliza nu doar o armă, ci și un titlu onorific: „Atletul lui Hristos”.
Iată o imagine a sabiei expuse la Muzeul Topkapı:
Contextul istoric: Lupte și înfrângeri împotriva otomanilor
Ștefan cel Mare a fost un voievod legendar, cunoscut pentru cele 47 de bătălii purtate, dintre care 45 victorii. Domnia sa a fost marcată de conflicte constante cu Imperiul Otoman, care căuta să-și extindă influența în Balcani și spre nord. Victoria de la Vaslui a fost urmată de înfrângeri, precum cea de la Războieni (1476), unde Moldova a fost temporar sub presiune otomană. Otomanii obișnuiau să jefuiască tezaurele domnești în campanii militare, capturând simboluri ale puterii adversarilor pentru a le expune ca trofee.
După moartea lui Ștefan în 1504, Moldova a continuat să fie un teren de confruntare. Fiul său, Petru Rareș, a domnit în două perioade (1527-1538 și 1541-1546), marcate de tentative de rezistență antiotomană. Acesta este punctul unde majoritatea teoriilor converg spre explicația dispariției sabiei din Moldova.
Teoriile despre cum a ajuns sabia la turci
Veridicitatea sabiei nu este pusă la îndoială, dar modul în care a ajuns în posesia otomanilor rămâne un mister. Nu există documente otomane sau cronici moldovenești care să detalieze exact momentul transferului. Iată principalele ipoteze susținute de istorici:
- Predarea voluntară de către Ștefan cel Mare: Unii sugerează că voievodul și-ar fi cedat sabia personală otomanilor după o înfrângere, posibil ca gest de supunere sau pentru a evita un masacru. Totuși, această variantă este considerată improbabilă, dată fiind rezistența feroce a lui Ștefan și faptul că plătea deja tribut Porții Otomane.
- Jefuirea visteriei domnești în timpul raidurilor otomane: Otomanii ar fi putut captura sabia în urma unor invazii din secolele XV-XVI, când au pătruns în Moldova și au prădat tezaurele. Aceasta ar explica prezența ei în colecțiile sultanilor.
- Evenimentele din 1538, sub Petru Rareș: Cea mai plauzibilă teorie leagă transferul de sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș. În 1538, Rareș a încercat să se opună otomanilor, dar a fost învins de sultanul Soliman Magnificul (Suleiman Magnificul). Domnitorul a fugit în Transilvania, iar turcii, înainte de a se retrage, au jefuit visteria domnească de la Suceava. Printre prăzile luate s-ar fi numărat și sabia lui Ștefan cel Mare, alături de alte artefacte valoroase. Această variantă este susținută de contextul istoric al campaniei de represalii otomane, care a dus la instalarea unui domnitor marionetă, Ștefan al V-lea (Lăcustă-Vodă).
Aceste teorii lasă loc speculațiilor, deoarece lipsesc dovezi arhivistice concrete. Sabia a fost integrată în colecțiile otomane probabil în secolul XVI, devenind parte a patrimoniului Topkapı, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.
O altă imagine reprezentativă a sabiei:
Tentative de recuperare: De la Ceaușescu la zilele noastre
De-a lungul timpului, autoritățile române au încercat să recupereze sabia, văzând-o ca pe un simbol național. Cea mai notabilă tentativă a fost în 1977, sub regimul lui Nicolae Ceaușescu, în contextul Centenarului Independenței României. Ambasada României la Ankara a negociat un schimb cultural: sabia lui Sinan Pașa (un iatagan oriental din patrimoniul Muzeului Național de Istorie al României, capturat în 1595) contra sabiei lui Ștefan. Inițial, ministrul turc de Externe a fost favorabil, dar Legea patrimoniului turc (articolul 23) interzice scoaterea bunurilor din muzee. Proiectul de amendare a legii a fost blocat la nivel guvernamental, iar negocierile au eșuat.
Mai recent, în mai 2024, prim-ministrul Marcel Ciolacu a discutat subiectul în timpul vizitei în Turcia, dar rezultatele s-au limitat la donații de copii ale sabiei – una la Mănăstirea Putna în 2004 și alta în biroul lui Ciolacu. Legea turcă a patrimoniului rămâne un obstacol insurmontabil, interzicând orice transfer. Sabia nu a părăsit Turcia de 460 de ani, devenind parte integrantă a colecțiilor otomane.
Concluzie: Un mister care alimentează mândria națională
Misterul sabiei lui Ștefan cel Mare persistă, transformându-se într-un simbol al rezilienței românești și al relațiilor complexe cu Imperiul Otoman. Fie că a fost jefuită în 1538 sau în alte circumstanțe, absența dovezilor definitive menține enigma vie. Astăzi, sabia rămâne la Istanbul, amintindu-ne de luptele strămoșilor noștri. Poate că, într-o zi, diplomația modernă va reuși ceea ce istoria nu a clarificat încă. Până atunci, ea continuă să inspire povești și dezbateri, un fir roșu între trecut și prezent.
