Ce e un ungur, ştim. Ce e un român, la fel. Dar ce e un ungur din România? O unguroaică din Secuime a fost întrebată la Bucureşti dacă acasă plăteşte în forinţi. O întâmplare ce arată că nu toţi ştim ce e un maghiar din România. Pentru un străin, chestiunea e şi mai neclară. Încearcă să o lămurească, mai jos, Csaba Szabó.
Un ungur din România: ce-i aia?
Aceasta este o întrebare ce mi se adresează frecvent când sunt în străinătate, uneori doar de către studenţi, dar, surprinzător, din când în când şi de către intelectuali. Asta înseamnă, desigur, că n-au nici o idee despre istoria Europei şi, în loc să se documenteze cât de puţin despre realităţile sociale şi istorice ale Bătrânului Continent, îi arată cu degetul doar pe americani, care nu ne ştiu istoria şi geografia. Dar noi o cunoaştem, oare?
Deci: ungur din România. Ce-i aia? Aş putea răspunde cu un singur cuvânt scurt: Ardelean/Transilvănean! Dar asta, din nou, n-ar fi corect. În primul rând, pentru că Transilvania este o noţiune problematică, având definiţii geografice diferite de-a lungul istoriei sale lungi, de peste 1000 de ani (istoria acestui concept ca realitate socio-istorică, căci zona în sine are, fireşte, o istorie şi mai veche). În al doilea rând, pentru că locuitorii Transilvaniei „moderne”, adică tot ce cuprinde bazinul carpatin de pe teritoriul României, nu sunt doar maghiarii! Majoritari sunt românii, 80% din populaţie, dar mai sunt numeroase grupuri etnice şi culturale, fiecare cu propria-i identitate specială: rromi, germani -saşi şi şvabi- armeni, evrei, turci, sârbi, croaţi, slovaci, polonezi, ucraineni, etc. În al treilea rând, pentru că sunt maghiari şi în afara Transilvaniei, deşi considerabil mai puţini ca în anii 1930, când Bucureştii erau consideraţi „al doilea cel mai mare oraş maghiar”. Deci situaţia pare mai complicată decât este. Dar hai măcar să încercăm.
Un maghiar din România este un cetăţean al României (sau Ungariei, mai nou putem avea dublă cetăţenie), al cărui limbă maternă este maghiara. Pe asta o foloseşte acasă, cu prietenii, în clasele elementare, liceale, chiar şi la facultate. În cele mai multe cazuri vorbeşte şi româneşte, foloseşte limba oficială a statul. (În unele cazuri, generaţiile mai vechi au dificultăţi cu această limbă). Acest individ se identifică par excellence ca fiind maghiar. Da, aţi înţeles, conceptul-cheie este identitatea. Identitatea este foarte simplă: cine eşti, cum te identifici ca fiinţă umană culturală? La această întrebare răspundem foarte simplu: maghiari din România (sau Transilvania, dacă ne tragem din acest colţ al ţării).
Pentru noi, cetăţenia şi naţionalitatea, două termene egale pentru literatura legislativă şi tradiţia culturală anglo-saxonă sau franceză, sunt noţiuni complet diferite. Cetăţenia este un termen legal şi cu statut constituţional, în timp ce naţionalitatea este mai degrabă un concept cultural, mai apropiat identităţii. În acest sens, suntem cetăţeni ai României, de naţionalitate maghiară.
Nu este chiar atât de ciudat şi unic – sau problematic – cum cred mulţi români şi unii străini. Europa, datorită istoriei sale ample şi încărcate, e plină de minorităţi etnice şi culturale şi de un mare amalgam de identităţi. În multe cazuri, au propriul teritoriu autonom sau legi speciale care le protejează identitatea şi moştenirea culturală. Maghiarii din România – cel puţin o parte dintre ei – secuii, care trăiesc într-o zonă compactă – nu au încă autonomie teritorială. O persoană poate avea, desigur, mai multe identităţi. Sunt multe nuanţe de gri.
O altă întrebare, adresată adesea de străini este: ce caută ungurii în România?
– Citeşte, te rog, nişte istorie.
Dar, să economisim ceva timp: Maghiarii au ajuns în bazinul Carpatic în secolul al IX-lea A.D., unde până în 1920 ei au reprezentat puterea politică şi administrativă în această zonă (pe de altă parte, au existat şi numeroşi ţărani, meşteşugari şi, mai târziu, muncitori maghiari. De exemplu, potrivit istoricului Árpád-Gellért Ladó, înainte de revoluţia de la 1848 „pătura cea mai numeroasă a maghiarimii transilvane o reprezentau iobagii din comitate” – vezi aici – n.red.). Asta înseamnă mai bine de un mileniu de prezenţă şi de moştenire culturală. Totuşi, numeric, în Transilvania sunt minorităţi deja din secolul al XVII-lea – majoritară fiind populaţia română. Este o mare diferenţă între minorităţile ce trăiesc în diaspora, imigranţii recenţi şi minorităţile istorice. Încă un concept ce merită învăţat.
Totuşi, diferenţele dintre românii şi maghiarii din România sunt adâncite de către politică şi de mass-media coruptă. Adevărul e că românii născuţi în Ardeal sunt prieteni buni cu maghiarii. Împărţim o mie de ani de istorie comună, cântece, basme şi superstiţii populare similare, elemente folclorice asemănătoare în vestimentiaţie şi decor, am schimbat multe cuvinte între limbile noastre şi există numeroase familii mixte.
Îmi doresc ca nu numai politicienii români, dar şi turistul de rând care vizitează Transilvania, această parte minunată a Europei, să înţeleagă cum naiba e posibil să auzi uneori în România vorbindu-se aceeaşi limbă ca în Budapesta!
Introducere de Sever Ioan Miu de la MaghiaRomânia. Traducere de Róbert Szilágyi (MaghiaRomânia)după originalul în engleză.
