Zona din România unde aurul curge la propriu în râuri. Unde poți deveni bogat dacă te pasionează

La Almaşu Mare, în vecinătatea fostei mine Haneş, aurul aluvionar din pârâul Turnu va fi exploatat ca pe vremea dacilor, cu şaitrocul şi pătura din lână de oaie!

Aurul din Munţii Apuseni a stârnit de-a lungul vremurilor războaie, a înscăunat regi şi a purtat blesteme. Aurul Apusenilor noştri a scris istorie, o istorie a sângelui şi a suferinţei locuitorilor acestor munţi. Acest metal nativ este uşor de cules din râuri şi e extrem de maleabil: dintr-un gram de aur se poate obţine o foiţă de un metru pătrat!

Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane în Dacia, nu mai puţin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit ţara pentru a consolida economic Imperiul Roman. Pentru mai multă performanţă, romanii au adus în Apuseni coloni de origine traco-iliră, specializaţi în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna.

Mai târziu, ungurii, turcii, austriecii şi ruşii au supt şi ei aurul din zăcămintele noastre. Mulţi români uită că oraşe pe care astăzi le admiră cu un sentiment de frustrare şi invidie, precum Budapesta, Viena, Roma, Istanbul, Sankt Petersburg şi Moscova, au fost construite, în măsură mai mică sau mai mare, şi cu aur extras din zăcămintele noastre. Exploatarea zăcămintelor de către romani, i-a urmat o pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. Conform unor documente istorice, într-un interval de doar 64 de ani, austriecii au scos din Transilvania o cantitate de aproape 10 tone de aur.

Zăcămintele aurifere apar sub două forme principale, aurul de filon şi cel aluvionar. Dacii au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă.

Astăzi, majoritatea rezervelor naţionale de aur le regăsim în Cadrilaterul de Aur, o suprafaţă de aproximativ 500 kilomteri pătraţi, încadrată între localităţile Săcărâmb, Căraci, Zlatna şi Baia de Arieş. Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare.

Mineritul de adâncime se practica îndeosebi în raza localităţilor Săcărâmb, Crăciuneşti, Câinel, Ruda-Bran, Căraci, Baia de Criş, Ţebea, Almaşu Mare, Zlatna – Mina Haneş, Roşia Montană, Vulcoi Corabia şi Baia de Arieş. Mineritul se făcea doar prin forţa braţelor, minereurile bogate în aur fiind desprinse cu târnăcoape din măruntaiele muntelui şi încărcate în coşuri de răchită aşezate pe catâri. Minereul era mărunţit în celebrele şteampuri cu apă, trecut prin şaitroc, după care era colectat pe ţesături din lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea dacilor.

Exploatarea industrializată a ceea ce mai rămas din rezervele de aur ale Apusenilor a luat proporţii în perioada regimului comunist. A urmat decăderea post-decembristă a industriei extractive şi prelucrătoare de minereuri din România. Apoi a urmat o nouă încercare de scormonire după aur, eşuată lamentabil, a unei companii canadiene, la Roşia Montană. În zonă, locuitorii au rămas fredonând a pagubă vechea cântare: ”munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.