România în manualele şcolare de la 1930: „Din dacii amestecaţi cu romani a ieşit poporul român“. Cum li se explica elevilor de ce ţara nu a putut fi cucerită

România era înfăţişată în manualele după care învăţau elevii în anii 1930 ca o ţară impresionantă, cu o istorie dominată de dacii „harnici, viteji şi bogaţi” şi de cuceritorii romani, prezentaţi ca fiind cei care au contribuit fundamantal la formarea poporului român. Un astfel de document, rămas ca mărturie istorică, a fost manualul de geografie „România pentru clasa III-a primară”, din 1931.

Autorii manualului şcolar de geografie „România pentru clasa III-a primară”, publicat din 1931 şi reprodus în anii trecuţi de Asociaţia Pentru Cultură Alfa, au fost academicianul Simion Mehedinţi şi profesorul Ion Dongorozi. Cei doi umanişti prezentau România din anii interbelici ca o ţară al cărui popor îşi avea originea în vremea dinaintea dacilor.

Istoria pe înţelesul şcolarilor

„Cei dintâi locuitori ai Ardealului au fost părinţii noştrii, Dacii şi străbunii lor. Înainte de neamul nostru, nu se ştie să fi fost alte neamuri de oameni prin aceste ţinuturi”, relatau autorii manualului şcolar. Elevii învăţau că dacii erau un neam harnic şi viteaz şi trăiau mai mult din creşterea vitelor. Fala lor era plugăria, creşterea albinelor şi podgoria. „Sădiseră atâtea vii, că un rege a dat poruncă să le mai împuţineze! Pe lângă lucrarea pământului, dacii mai scoteau din mine şi metale (aur şi fier) şi mai ales sare. Ei erau şi buni meseriaşi. Zidiseră nişte cetăţi cu ziduri uriaşe, ale căror rămăşiţe ne uimesc şi azi”, aflau elevii anilor 1930, din manualul de geografie.

Dacii erau înfăţişaţi ca fiind harnici, viteji şi bogaţi, astfel că nu s-au temut de romani. „Nu-i de mirare că dacii s-au încumetat să se lupte cu împărăţia romană, care era pe atunci cea mai mare şi mai tare din lume. Războiul a fost cumplit. Abia după şase ani de luptă, dacii au fost răpuşi, iar Sarmisegetuza a fost cucerită. Dar, îndată ce s-a isprăvit războiul, împăratul Traian (care era şi el un om nu se poate mai harnic) a făcut drumuri pietruite şi cetăţi nouă, a pus în ele oaste mare, a adus încă plugari şi meseriaşi, cărora le-a dat pământ de lucru. Astfel, din Dacii amestecaţi cu Romani, a ieşit poporul român”, scriau autorii manualului şcolar de clasa a treia primară.

Obiceiurile exotice ale migratorilor

Secolele următoare din istoria ţării au fost prezentate ca fiind mai puţin înfloritoare pentru români, din cauza invaziilor popoarelor migratoare.

„Dar viaţa Românilor n-a fost uşoară. Din ţările păduroase de la miazănoapte, unde pământul era plin de mlaştini şi iernile grele de tot, precum şi din şesurile de la răsărit de Nistru, au început dela o vreme să curgă spre pământul nostru sumedenie de neamuri sălbatice. Dar, cum veneau, aşà se duceau, fiindcă erau de felul lor hoinari, trăind de la mână până la gură — mai mult din pradă. În deosebi cei veniţi dinspre răsărit erau spaima lumii, căci nu se asemănau nici la chip cu noi. Aceia erau spâni, cu nasul cârn, cu ochii mici şi negri ca păcura, cu pielea galbenă, părul negru şi aspru ca la coada calului… Iar capetele lor erau rotunde ca o tărtăcuţă. Şi ce obiceiuri aveau! Beau lapte de iapă, mâncau carne de cal şi încă crudă (o punea sub şeaua calului până începea să miroasă…). Noroc că rătăceau de colo până colo, cu hergheliile lor şi se risipeau când într-o parte, când în alta, ca ciorile după pradă”, relatau Simion Mehedinţi şi Ion Dongoroz.

Despre unguri, secui, saşi şi evrei

În manual era explicat şcolarilor modul cum alte popoare s-au stabilit în ţară. „Dintre neamurile acelea pribege au rămas pe pământul nostru numai două: Ungurii şi Secuii. Venind dinspre răsărit, ei au trecut Carpaţii pe la izvoarele Tisei şi s-au coborît în şesul de la apus de ţara noastră, bun pentru păşunatul cailor. Apoi, pe valea Someşului şi a Mureşului, s-au urcat pe podişul Ardealului, pe care l-au cotropit pe încetul, timp de aproape 200 de ani, aşezându-se mai ales pe la izvoarele Mureşului şi pe valea de sus a Oltului. După vreo sută de ani dela sosirea lor pe pământul nostru, s-au creştinat şi ei. Dar, fiind puţini la număr şi mereu risipiţi în războaie de pradă, neamul lor s-a schimbat aproape cu totul, amestecându-se cu localnicii…

Mai ales Săcuii, atât la faţă, cât şi la port, şi la clădirea casei, sunt foarte apropiaţi de Români. Unii poartă doar numele de Săcui, dar sunt Români care şi-au uitat limba. Afară de Unguri şi de Săcui, sosiţi aci la vreo 800 de ani după Traian, au mai venit şi Saşi, pribegi ademeniţi dintr-o ţară departe de noi, spre apus. Ei sunt, de obiceiu, rumeni la faţă, înalţi, cu ochii albaştri şi pârul bălan. Au venit ca meseriaşi şi negustori, s-au aşezat în târguri, dar sunt şi plugari destoinici. Aşezările lor cele mai de samă sunt tot pe Târnave, lângă Unguri şi Săcui. Prin oraşe se mai află şi Evrei. Ei sunt, mai cu seamă, negustori”, informaz autorii manualului de geografie din 1931.

Cum se îmbrăcau dacii

Elevii de clasa a treia învăţau în anii 1930 că portul vechi al locuitorilor din Ardeal era cel al dacilor: „cămaşa lungă, încinsă la mijlocul trupului cu un chimir lat sau curea (şerpar). Pe cap, dacii purtau o căciulă ţuguiată sau umblau cu capul gol, fiind ocrotiţi de părul lor lung. Se încălţau cu opinci, legate împrejurul glesnei, cu nojiţe ori curele. Pe deasupra se îmbrăcau cu sarică sau suman. Femeile dacilor aveau fotă, cămaşă şi maramă, cum se vede şi în satele de la munte, căci acolo s-a păstrat mai bine portul străbunilor. Cine vrea să ştie cum trăiau oamenii din vremea lui Decebal, să se suie pe vârful munţilor, la stâni”, relatau Simion Mehedinţi şi Ion Dongoroz.

Străinii din Ardeal au împrumutat din portul popular românesc, adăugau autorii manualului şcolar. Localnicii din Maramureş au rămas netulburaţi de romani.

„Când Traian a venit cu răsboiu asupra lui Decebal, el n-a putut răsbi până în această vale dosnică, unde Dacii au rămas nesupăraţi. Atâta doar că au luat şi ei dela o vreme limba adusă din Italia. Tot aşa, când au venit Ungurii, ei n-au putut pătrunde în acest colţ de ţară, unde Românii au rămas sub voevozii lor, cu legile lor, până târziu”, scriau autorii.

Codru-i frate cu românul

În Ţara Crişurilor, românitatea s-a păstrat, potrivit celor doi scriitori. „Împotriva neamurilor rătăcitoare din pusta uriaşă de la apus, bătrânii noştrii au ridicat valuri de pământ, ale căror urme se văd până azi. De la o vreme s-au arătat, venind dinspre apus, Ungurii. Dar n-au putut răzbi prin Munţii Apuseni, care erau plini de păduri. Aşa de străină li se părea Ungurilor (deprinşi cu şesul lipsit de copaci) ţara împădurită a Munţilor Apuseni, încât ei au dat Ardealului numele de Ardeal, adică ţara de ,,dincolo de pădure”. Crişenii, ca şi Moţii din Munţii Apuseni, au rămas deci neclintiţi. Ungurii au trebuit să caute a se strecurà în Ardeal pe valea Someşului şi a Mureşului; iar isvoarele Crişurilor au rămas totdeauna în mâinile Românilor”, se arăta în manualul de geografie din 1931.

Banatul era prezentat ca fiind locul în care dacii şi romanii au trăit bine împreună, iar sârbii şi şvabii şi-au găsit adăpost. „Nicăieri în România, chipul oamenilor nu are mai multă asemănare cu al vechilor Romani… Oltenii au apărat pământul lor mai dârz decât toţi Românii”, scriau autorii cărţii despre locuitorii din Oltenia.

„În Dobrogea, părinţii noştri au primit întâi învăţătura lui Christos şi au ridicat cele dintâi biserici creştine, ale căror rămăşiţe de ziduri se desgroapă mereu în zilele noastre. Pe vremea năvălirilor au trecut pe aici mulţi barbari, dar s-au risipit cu totul. Doar turcii s-au înfipt mai mult şi au stăpânit Dobrogea 500 de ani, până ce au fost biruiţi”, scriau Simion Mehedinţi şi profesorul Ion Dongoroz.

În schimb, Moldova a rămas neclintită în faţa invadatorilor, astfel învăţau şcolarii români în urmă cu opt decenii. „O parte din Daci, nevoind să se împace cu Romanii, au stăruit a duce o viaţă neatârnată în munţii dintre Maramureş şi Moldova, precum şi în codrul care pe atunci era mult mai întins. Iar când s-au înteţit năvălirile dinspre răsărit nădejdea noastră a fost tot la adăpostul pădurilor. De acolo s-a şi stârnit proverbul: Codru-i frate cu Românul”. se arăta în manualul din 1931.

“De mii de ani, pământul Moldovei e stăpânit de neamul nostru, care făcea bună plugărie, creştea vite şi avea o mulţime de prisăci de albine. Spre răsărit de Nistru, aveam însă ca vecini pe nişte sălbateci rătăcitori de colo până colo, care beau chiar sânge de om”, li se explica elevilor.