Cauzele înapoierii Principatelor Române față de Occident. Ce ne-a tras în urmă cu aproape un secol

România înregistrează un decalaj cunoscut față de Occidentul european. Acest decalaj a fost prezent încă de la începuturile Principatelor Române și s-a acutizat de-a lungul secolelor. Motivele înapoierii României față de lumea vestică sunt multiple și țin în special de problemele interne.

Conform unui studiu al celebrei universități americane UCLA, din anul 2007, România avea un decalaj de jumătate de secol față de Occident. Adică mai aveam nevoie de cel puțin 50 de ani pentru a ajunge din urmă țările vest-europene. De exemplu, un alt studiu al profesorului Gheorghe Dobre intitulat „Tendințe seculare ale economiei românești în context european 1900-2000” arată că „informația disponibilă ne îndrituiește să constatăm, cu rezervele de rigoare, că pe la 1820 Europa Occidentală prezenta un PIB pe locuitor în proporție de 2:1 față de cel din țara noastră. De atunci acest raport urcă treptat ca să ajungă la 1900 la peste 3:1(…..) Reiese în mod limpede că decalajul cel mai persistent se cantonează în relația noastră cu Occidentul european. Timp de un secol acesta a crescut de peste 2 ori într-un ritm anual de 0.73%”, arată profesor doctor Gheorghe Dobre în lucrarea menționată.

Pe scurt, România prezintă o înapoiere mai ales economică și tehnologică față de zonele vest-europene, în special față de Anglia, Franța, Germania sau zona scandinavă. Acestă diferență discrepantă de dezvoltare își are originile chiar de la începutul întemeierii Principatelor Moldovei și Țării Românești.

Cauzele sunt multiple, dar cele principale țin, în mare parte, de organizare internă a principatelor, de mentalități și de legislația medievală românească. Abia mai apoi influențele și presiunile externe.

Țări eminamente agrare cu o viață urbană scăzută și comerț limitat

Principatele românești, Moldova și Valahia au fost fondate și recunoscute internațional în secolul al XIV lea, adică într-o perioadă în care regatele vecine cunoșteau deja o perioadă de înflorire și o tradiție de cel puțin un secol.

De-a lungul evului mediu, Moldova și Valahia au fost țări eminamente agrare caracterizate mai ales prin viața de tip domenial, uneori autarhic, cu tot ceea ce era necesar produs pe domeniile boierești. Viața urbană era slab dezvoltată, cu puține târguri importante. La fel și comerțul românesc era limitat față de marile puteri ale negoțului medieval, din Europa.

Din punct de vedere cultural, au existat puține centre culturale și de mică anvergură față de cele Occidentale, majoritatea covârșitoare fiind subordonate vieții religioase, în incinta sau apropierea mănăstirilor.

Un lucru aparent paradoxal având în vedere bogăția resurselor din cele două Principate, accesul la Dunăre dar și la mari rute comerciale precum cel care lega gurile Dunării de Marea Baltică, prin Moldova și Polonia.

„Aceste lupte ne-au făcut mai mult rău decât toţi duşmanii externi laolaltă”

Istoricii spun că una dintre cauzele principale ale decalajului și înapoierii economice, în special, a Principatelor s-a datorat în mare parte luptelor pentru putere în clanurile boierești dar și a unei legislații medievale prost făcute. Pe scurt, spre deosebire de Europa Occidentală unde legea succesiunii la tron era bine stabilită, în Moldova și Valahia putea ajunge domn oricine putea dovedi că are legătură de sânge cu voievodul defunct. Aveau dreptul și fiii nelegitimi, frații, verii și alte grade de rudenie.

Acestă legislație medievală a succesiunii în principatele române a sădit semințele războiului civil. Clanurile boierești susțineau diverși pretendenți, în funcție de interesele lor, iar țara era sfâșiată de lupte aproape continue.

Cu puține perioade de liniște precum domniile lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare sau Radu cel Mare, Valahia și Moldova au cunoscut, în total, secole de lupte nesfârșite pentru putere între pretendenții susținuți de facțiunile nobiliare. Aceste războaie au vlăguit de tot țara. Pe de o parte, au făcut-o vulnerabilă în fața invaziilor externe. Ba chiar, în dorința lor de putere, mulți pretendenți apelau fără nicio ezitare la otomani, unguri sau polonezi pentru a se impune în fața rivalilor.

Prețul era evident pe măsură, supunerea țării. Sau cu alte cuvinte, pretendenții și clanurile boierești au închinat țara, de multe ori, singuri, doar pentru a ajunge la putere.

De cealaltă parte, războaiele civile au inhibat viața economică, nu au lăsat târgurile să se dezvolte și nici comerțul să prospere. Recoltele erau de multe ori distruse iar drumurile deveneau nesigure.

În plus, preocupați de luptele pentru putere, puțini voievozi, printre care Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Radu cel Mare, Petru Rareș sau Constantin Brâncoveanu, s-au preocupat de dezvoltarea culturală a principatelor. Specialiștii spun că aceste lupte interne au făcut mai rău principatelor decât toate intervențiile străine.

„O mare parte din forţele vii ale neamului nostru s-au irosit în luptele nenorocite pentru domnie: aceste lupte ne-au făcut mai mult rău decât toţi duşmanii externi laolaltă (…) Fii legitimi și nelegitimi se luptă pentru moștenirea părintească. În dorința lor de a ocupa scaunul domnesc fac apel la străini și li se închină, câteodată chiar la mai mulți în același timp. Luptele interne strică ţara, împiedică negoţul: sărăcia se adăuga umilinţei”, adaugă Constantin C. Giurescu.

Mentalități și interese boierești

O altă cauză este chiar atitudinea conservatoare a boierimii și clerului din Valahia și Moldova. Nu erau deschiși la nou iar progresul sau măsurile revoluționare erau privite cu neîncredere și suspiciune de teama de a nu le afectat privilegiile. Un bun exemplu este cazul lui Petru Cercel, voievod al Țării Românești în anul 1583.

Era bastardul lui Pătrașcu cel Bun și a trăit mai mult prin Europa Occidentală, inclusiv la curtea regelui Franței, Henric al III-lea. Odată ajuns pe tron, Petru Cercel, după experiența vest-europeană a încercat să modernizeze Valahia, ba chiar să schimbe mentalități și să încurajeze școlirea fiilor de boieri în Italia.

Era un principe renascentist care dorea să instaleze canalizare, să facă grădini frumoase și chiar o armată profesionistă, de mercenari. Istoricii spun că dorințele lui Petru Cercel s-au izbit de spiritul tradiționalist al boierului și clerului.

„Boierii noştri însă, spirite tradiţionaliste, începură să murmure; nu vroiau să fie atinse vechile obiceiuri. Se ajunse astfel la un conflict cu domnul, în urma căruia trei mari dregători, Mihăilă Vornicul,Dobromir Banul şi Gonţea paharnicul, pieiră de mâna călăului”, scria Constantin C. Giurescu în ”Istoria Românilor„.

Boierii au preferat să-l pârască sultanului și să-l alunge din țară. Și alți călători străini s-au plâns de mentalitatea și moravurile boierilor români, considerați o adevărată frână în calea dezvoltării principatelor. Aceștia aveau ca singur scop îmbogățirea și controlul deplin asupra țării. Dezvoltarea, bunăstarea celor de rând, nu era priorități.

„Pentru a impune o măsură, domnul are nevoie de acordul ei (n.r. – a boierimii), și mai ales de bunăvoința ei. Marii boieri, dregători în aparatul de stat, trebuie să fie rugați pentru a duce la bun sfârșit o atribuție, trebuie împinși de la spate. Pitace domnești peste pitace domnești le cer la infinit să vină la slujbă, să ia seama la atribuțiile dregătoriei, nu numai la foloasele ei”, scrie Constanța Vintilă Ghițulescu, în „Evgheniți, ciocoi,mojici. Despre obrazele primei modernități românești”.

La rândul său, Langeron, un general rus de origine franceză, scria despre boierii din Valahia, că sunt imorali și lacomi. În plus, preciza că pentru favoruri și bogăție sunt slugarnici față de turci și nu au habar de onoare și dreptate.

„Boierii din Țara Românească sunt vestiți, chiar printre fanarioți și printre locuitorii din cele două țări, pentru imoralitatea, lăcomia ca și aplecarea și talentul lor spre intrigă”, preciza Langeron.

Inclusiv generația de tineri boieri și intelectuali de la 1848 a avut de luptat cu mentalitatea părinților pentru a putea începe drumul modernizării Principatelor. „Acești tineri boieri ajunși în capitalele occidentale, descoperă diferențele acestea enorme dintre realitățile românești și cele vestice, de dezvoltare economică, socială, educațională, de infrastructură. Pe care până atunci doar le bănuiseră prin intermediul cărților citite. Fii de boieri s-au întors cu ideile franceze, s-au întors cu ideile occidentale. Și practic la noi, momentul 1830-1850, este momentul de ruptură. Nu este o ruptură violentă dar va fi cea care va schimba societatea românească. Generația de la 1848, de exemplu. Atunci când această generație de tineri intră în conflict cu idealurile, mentalitățile și toate credințele părinților lor. A fost o revoluție a mentalității și a viziunii”, precizează profesorul, doctor în istorie, Iulian Nechifor.

Pacostea otomană

Dincolo de probleme interne și de mentalitate a elitelor românești medievale, dar și din epoca modernă, Valahia și Moldova au fost puternic frânate de monopolul comercial otoman. Imperiul Otoman s-a dovedit o adevărată pacoste pentru comerțul românesc. Evident tot pe fondul conflictelor interne din Principate, și chemați constant de pretendenți, otomani, fac ca din secolul al XVI lea, controlul asupra Principatelor să devină apăsător. În special, pretențiile economice erau mari.

Sultanii și-au dat seama că era mai ușor de gestionat problema principatelor și mai ușor de exploatat cele două țări din postura de vasale decât din cea de provincii otomane. Negustorii români erau obligați să dea mărfuri otomanilor, la prețurile impuse de Înalta Poartă, mult mai mici decât cele pe care le-ar fi obținut pe piețele externe.

În plus, otomanii impuneau Valahiei și Moldovei să aprovizioneze întâi armatele imperiului și apoi, cu ce rămâne să mai facă și comerț. În unele perioade, otomanii au interzis exportul de produse din Valahia și Moldova, tocmai pentru a subjuga total comerțul românesc.

„Una dintre răspunderile lor era aceea de a-i ajuta pe negustorii otomani şi levantini să cumpere cantităţile necesare de bunuri la cele mai bune preţuri. Preţurile pentru aceste bunuri şi aşadar răsplata ţăranilor, care erau producătorii acestor bogăţii erau mai mici decât ceea ce ar fi obţinut pe piaţa internaţională. Această legătură economică devenise atât de importantă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, încât sultanii au decis să reglementeze strict comerţul principatelor. Suleiman I şi urmaşii lui au interzis astfel exportul anumitor bunuri, îndeosebi vite, oi, grâne, miere şi lemn, în alte ţări până când nevoile imperiale nu erau pe deplin satisfăcute”, arată Keith Hitchins în lucrarea „Scurtă istorie a României”.

Acest monopol otoman a sufocat comerțul românesc și a împiedicat dezvoltarea unei clase de comercianți experimentați pe piețe diverse, mai ales din Europa Occidentală, unde românii nu prea aveau voie să exporte.

„Este posibil să fi încetinit dezvoltarea unei clase de mijloc moldave şi valahe native, deoarece negustorii indigeni nu putea concura cu negustorii otomani favorizaţi şi cu alţi negustori din Orientul Apropiat”, arată acelaşi autor.

În secolul al XVIII-lea, odată cu secolul fanariot, pretențiile otomane dar și controlul acestora a devenit și mai sufocant. La toate acestea se adaugă și schimbarea polului comercial dinspre Orient către Atlantic, odată cu descoperirea Americii la finele secolului al XV-lea.