În 26 noiembrie 1853, exact acum 166 de ani, avea loc prima recunoaștere internațională a existenței națiunii române. Ea venea cu șase ani înainte de Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, în condițiile în care marile puteri considerau că principatele Moldovei și Valahiei sunt doar niște provincii privilegiate ale Imperiului Otoman, Basarabia fusese ocupată de Rusia, iar Bucovina, Transilvania, Maramureșul, Crișana și Banatul făceau parte din Imperiul Austriac. Recunoașterea națiunii române a fost făcută de Vatican, într-un document care a avut o importanță decisivă în conturarea frontierelor României de azi.
În data de 26 noiembrie 1853, Papa de la Roma emitea o serie de acte de o importanță fundamentală pentru români. Este vorba de bule papale prin care era restabilită autonomia bisericească deplină a Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Până atunci, cele două eparhii române greco-catolice depindeau de mitropolitul catolic de Esztergom, din Ungaria. Însă, acum 165 de ani, Vaticanul decidea restabilirea mitropoliei greco-catolice, care depindea direct de Sfântul Scaun.
Mitropolia era compusă din vechea eparhie de Alba Iulia și Făgăraș, ridicată de acum înainte la rangul de arhiepiscopie, cu sediul la Blaj, din episcopia greco-catolică de Oradea, precum și din două noi episcopii, înființate atunci: cea de Gherla și cea de Lugoj. Documentele papale sunt importante pentru că ele trasau și granițele de vest ale mitropoliei greco-catolice. Aceste granițe coincid aproape perfect cu cele stabilite la finalul Primului Război Mondial și restabilitate la finalul Celui de-al Doilea Război Mondial. Practic, decizia Vaticanului din 1853 a contat decisiv în faptul că, în cadrul Conferinței de Pace de după Primul Război Mondial, marile puteri au decis să atribuie României orașe precum Oradea, Satu Mare și Aradul.
Însă documentele papale mai sunt importante și dintr-un alt motiv. Pentru prima oară, un lider mondial, Papa Pius al IX-lea, recunoștea existența națiunii române, pe care o numea ca atare, nu plebs sau natio valahica, așa cum era denumită în documentele internaționale de până atunci. În epocă, existența unei națiuni române era încă subiect de controversă, pentru că românii trăiau sub dominația a trei imperii: cel otoman, cel rus și cel austriac, iar unii încercau să promoveze ideea că moldovenii, de exemplu, ar fi o națiune diferită de cea românească. Acest tip de discurs este încă promovat în unele medii, cu referire la românii din Basarabia, cei din Valea Timocului sau la cei din comunitățile de aromâni, meglenoromâni sau istroromâni.
Restabilirea autonomiei bisericii unite a românilor ardeleni a fost o modalitate prin care împăratul Franz Jozef a răsplătit loialitatea românilor în timpul Revoluției de la 1848. La 11 ani după restabilirea mitropoliei greco-catolice din Transilvania era restabilită și mitropolia ortodoxă, iar românii erau scoși de sub dependența față de patriarhia sârbească de la Karlowitz.
