Pentru că nu știm ce vrem să facem cu noi înșine, nu știm încotro mergem și de ce. Istoria este o resursă pentru prezent: știi de unde vii, pe unde și cum ai mers – ceea ce îți dă direcția în care te deplasezi și (dacă poți identifica erorile din trecut) viteza cu care o faci.
În același timp modul în care este scrisă istoria reflectă dorințele, visele, idealurile celor care o scriu. Istoria este o resursă politică – în istorie poți găsi motivare pentru aproape orice fel de acțiune politică prezentă. (Ceea ce este fundamental greșit, dar asta e o altă discuție.) Să urmărim puțin cum și-au văzut românii propria istorie.
Pe voievozii din vechime nu îi prea interesa propria istorie. Cu siguranță existau ”istorisiri” din bătrâni și tot soiul de legende, însă la nivel politic voievozii nu aveau nevoie de vreo justificare ”istorică”, ei conduceau țara din tată-n fiu din mila lui Dumnezeu și asta le era de ajuns. Documentele oficiale nu conțin referințe la vreun moment al întemeierii țării, lucrurile erau cum erau ”din vechime”. Doar pomelnicele din bisericile voievodale aveau vreun sens istoric: înșirau numele voievozilor într-o ordine oarecum cronologică și plină de erori.
Primele cronici înregistrează poveștile faptelor de glorie ale voievozilor în momentul când aceștia încep să joace un rol conștient în politica regională, scurte narațiuni ale bătăliilor și înscăunărilor, asasinatelor și alianțelor. De multe ori astfel de cronici erau destinate aliaților pentru justificarea evenimentelor.
Din secolul al XVII-lea încep să apară primele istorii ale românilor scrise de oameni cu studii universitare (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino). Acum sunt stabilite și principalele probleme ale istoriei românilor: originea latină, misterul perioadei marilor migrații barbare, nebuloasa fondării statelor medievale (legenda lui Dragoș vodă dovedită ulterior cu documente, legenda lui Negru vodă rămasă în dispută), confruntarea cu puterile învecinate (Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman), creșterea influenței imperiale (în special cea otomană, agenții puterii imperiale fiind grecii, percepuți ca un implant dăunător), comunitatea de origine și identitate a românilor din cele trei țări (Valahia, Moldova și Transilvania). Deja avem de-a face cu scrieri istorice care folosesc un aparat critic, este practicată critica izvoarelor, sunt folosite orice fel de categorii de izvoare la care există acces (legende, pisanii bisericești, documente voievodale, cronici vechi interne și externe). Acum este momentul când au fost stabilite metodele și sursele de cercetare a istoriei românilor, se face diferența dintre ”letopiseț” și ”vorbele den bătrâni”, de acum înainte pentru cercetarea istoriei românilor problemele sunt reprezentate de acumulare de informație documentare și rafinare a interpretării.
Fiecare din cei enumerați mai sus oferă o serie de explicații pentru efortul lor: cunoașterea trecutului spre folosul prezentului, polemica cu cei care răspândeau ”basne” despre trecutul românilor. Nu există o percepție limpede trecut – prezent – viitor; trecutul explică prezentul (cum am ajuns unde suntem acum?) dar nu este căutată o cale spre viitor. Ideea asta apare la Școala Ardeleană: românilor din Transilvania li s-au promis drepturi politice egale cu celelalte confesiuni în schimbul trecerii la greco-catolici – când asta nu s-a întâmplat au apărut reacțiile politice motivate istoric. Ardelenii au fost cei care au dezvoltat raționamentul românii sunt urmașii romanilor, deci sunt de viță nobilă și nu sunt vreun popor inferior în fața ungurilor sau germanilor – deci ar trebui să se bucure de aceleași drepturi. Scrierile istorice ale Școlii Ardelene (Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Șincai) se bazează pe mitul ”vârstei de aur”: cândva românii au fost puternici și respectați, acum nu mai sunt – deci trebuie să-și recapete forța și respectul pierdute (Virtus Romana Rediviva). În baza acestui raționament este introdusă în scrierea istoriei românilor ideea continuumului trecut-prezent-viitor. Am avut un trecut glorios, avem un prezent trist, trebuie să ne clădim un viitor luminos.
Acum începe și polemica în jurul locului de unde au venit românii – conflictul provine tot din disputa asupra drepturilor românilor ardeleni: dacă sunt veniți de aiurea atunci nu există vreun motiv pentru care ungurii și germanii ar trebui să le acorde drepturi. De la Joseph Sulzer și Johann Christian Engel încoace istoria românilor este în mare parte o polemică cu ideile celor doi (românii s-au format ca popor la sudul Dunării și au migrat în valuri pe niște pământuri care nu le aparțin, românii sunt un popor barbar și necivilizat). În același timp, cartea lui Engel (Geschichte der Moldau und Walachey, Halle, 1804) a stabilit un standard în scriere istoriei românilor, toate celelalte lucrări care i-au urmat în secolele XIX-XX nu au făcut altceva decât să o completeze și să-i corecteze erorile factuale neintenționate.
Împărțirile teritoriale din secolele XVIII-XIX (Oltenia, Bucovina, Basarabia) ale țărilor române i-au lămurit pe români că statutul de sateliți ai otomanilor nu este de mare viitor. De la Dinicu Golescu și Tudor Vladimirescu s-a format și impus ideea de reformare a țărilor românești. Însă o lucrare de istorie avea să stabilească idealul pentru multă vreme: ”Românii supt Mihai voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu – ideea unirii tuturor românilor într-un singur stat. Același mit al ”vârstei de aur” cândva am fost puternici, acum suntem slabi, să redevenim puternici – centrat în jurul lui Mihai Viteazul. Dacă un voievod a reușit la 1600 să unească toate țările locuite de români și să fie puternic, atunci trebuie să reușim și noi. Aceasta a fost esența proiectului politic românesc din secolul al XIX-lea: modernizare conform modelului occidental, unificarea într-un singur stat a tuturor românilor. Iar scrierea istoriei, intrată deja în canoanele universitare ale vremii a venit să sprijine acest proiect politic. Este perioada identificării documentelor medievale, stabilirea proiectelor mari de cercetare și publicare (din păcate nefinalizate), perioada când este pusă la punct cronologia istoriei politice a românilor din cele mai vechi timpuri, perioada cân arheologia începe să devină o sursă din ce în ce mai serioasă pentru istoria românilor.
După realizarea unirii din 1918 proiectul secolului al XIX-lea ar putea fi considerat încheiat – însă apare problema menținerii unității, problema integrării tuturor provinciilor în noul stat. Apar sinteze coerente ale istoriei românilor care reflectă continuumul trecut-prezent-viitor conform ideii de unitate națională (Nicola Iorga), istoriografia română începe să se ridice de la nivelul polemicilor evenimențiale interne la o privire de ansamblu asupra întregii regiuni est-europene (Gheorghe Brătianu), apar studii de istorie socială (Constantin Giurăscu), studii închinate vechii civilizații românești de factură slavonă (P.P. Panaitescu). Din nou, scrierea istoriei reflectă problemele societății: dimensiune regională, probleme sociale, civilizație și cultură.
Al Doilea Război Mondial și impunerea ideologiei comuniste rupe dezvoltarea istoriografiei române începută în perioada interbelică. Scrierea istoriei este supusă directivelor venite de la Partidul Comunist – și reflectă orientarea partidului. În prima fază a frăției cu sovieticii este scos cât mai în față elementul slav, sunt condamnate burghezia și boierimea, istoria este un element de propagandă. Naționalismul din vremea lui Nicolae Ceaușescu produce o repetare a modelului istoriografic din secolul al XIX-lea.
Fiecare din ”fazele” enumerate mai înainte a avut ”cea mai bună carte de istorie a României” – o carte (sau mai multe de fapt) în care era reflectată ideea devenirii românilor conform unui ”proiect de țară”. Polemicile erau în interiorul proiectului, toată lumea era de acord că trebuie făcută unirea românilor sau modernizarea României. În perioada totalitarismului comunist nu prea putea fi vorba despre ”opțiuni”, lucrurile erau clare prin voința Partidului.
În ziua de azi este imposibil să existe ”cea mai bună carte de istorie a României”. În primul rând nu mai există un proiect care să-i unească pe români într-o direcție. România este o țară care există prin acord internațional, nu prin voința propriilor cetățeni, românii pur și simplu fug din țară. Oferta de scrieri istorice este practic infinită datorită noului mediu de comunicare dominant, internetul. Este o ofertă de tip ”bufet suedez”, unde fiecare își poate alege ce-i place și ce îi confirmă părerile gata formate. Avem de-a face mai ales cu fenomene extreme. Pe de o parte fuga spre ”vârsta de aur” a dacilor – despre daci știm foarte puține lucruri, ceea ce deschide posibilitatea de a spune orice despre ei și a-i transforma într-un fel de giganți din trecut. Cealaltă extremă este fuga de istoria românilor – o revenire la formulele lui Sulzer care mai că nu îi considera maimuțe pe români. Între cele două extreme manifestate ca un spectacol permanent nu prea mai există cale de mijloc.
