Istoria sosirii țiganilor în România. „Poporul român a primit întotdeauna cu dispreţ acest neam“

Țiganii, numiți în prezent rromi, nu au trăit mereu pe teritoriul României. Astăzi ei reprezintă urmașii celor veniți din India (și de pe teritoriul actual al statului Pakistan). Au sosit în ţările romanești în urmă cu 600 de ani. Timp de cinci secole au fost robi ai boierilor, domnilor sau mănăstirilor. Românii i-au acceptat pentru că reprezentau forţă de muncă ieftină şi cunoșteau meserii.

Nu se știe cu precizie momentul venirii lor în ţările române, dar după atestările documentare se ştie că țiganii conviețuiau alături de români încă din secolul al XIV-lea.

Părerea majorității istoricilor este aceea că locul de origine al țiganilor a fost India. Trăiau în nord-vestul Indiei si nord-estul Pakistanului, fiind reprezentanți ai castei Ksatriya a rajpuitilor. Clanul a pribegit prin ţinuturile arabe şi turce, iar apoi prin cele europene. Țiganii au mai migrat în Iran si în Asia mediteraneană.

În secolul al IX-lea ajungeau în Imperiul Bizantin. Până în secolul al XIV-lea, au pătruns în sud-estul şi centrul Europei.

„Revărsarea asupra Europei s-a făcut cu încetul, folosindu-se mai multe căi, drumuri de penetraţie, opriri, etape. Unele dintre aceste etape s-au prefăcut cu timpul în adevărate patrii, ca de exemplu Grecia, Bulgaria, România”, se precizează în monografia etnică ”Ţiganii din România”, scrisă de Ion Chelcea în anul 1944.

Alexandru I. Gonţa, consideră că ţiganii au sosit în Câmpia Română odată cu pecenegii şi cumanii, prin secolele al XI-lea – al XII-lea. În Ţara Românească, ţigani erau robi, alături de tătari, iar în Moldova, prezenţa lor este atestată mai întâi în anul 1414, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

Documentele din Ardeal în care sunt pomeniți țiganii datează din anul 1423, de pe vremea regelui Sigismund. Țiganii din spațiul românesc trăiau în preajma curţilor boiereşti, a mănăstirilor sau la marginea târgurilor, având statutul de robi.

Istoricii i-au împărţit pe ţigani în nomazi şi sedentari, iar după meseriile practicate, erau zlătari, rudari sau căldărari.

Robi sau călăi aveau ca principale „virtuţii” furtul şi lenea

Istoricul J. Lebprecht scria că în Transilvania țiganii se împart în două categorii: ”aceia cu domiciliul stabil, care se ocupa in parte cu agricultura, parte cu meșteșuguri si mai ales cu fierăria, iar o parte își scot traiul din lăutărie, progresează bine si duc o viață liniștită, apoi sunt țiganii de șatră, care nu sunt stabili si cutreiera toata tara”. Călătorii străini își amintesc de etnia de groază care fura copiii şi caii românilor. De temut erau „netoţii”, ţiganii fără meșteșug, fără locuințe sau corturi care rătăceau prin ţară şi făcea jafuri şi crime.

Domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, scria că în timpul domniei sale ţiganii erau prezenţi în număr foarte mare în toată ţara: „Ţiganii sunt împrăştiaţi în toată ţara şi nu e boier că să nu aibă mai multe familii de ţigani, supuse lui. De unde şi când a venit acest neam de oameni în Moldova, nici ei nu ştiu şi nici analele noastre nu o spun. Întrebuinţează o limba care este obişnuită tuturor ţiganilor din aceste părţi şi este amestecată cu multe cuvinte curat greceşti şi cu multe chiar persane. Altă meserie, afară de fierărie şi arămărie, cu greu au. Natură li-e aceeaşi că şi în alte ţări, au aceleaşi moravuri şi supremă lor virtute şi diferenţa specifică este furtul şi lenea”.

Se pare că țiganii au fost tolerați în România mai ales din raţiuni economice. Mâna de lucru gratis a robilor ţigani ar fi fost motivul pentru care etnia a fost bine tolerată în zonă. Ţiganii au fost, de asemenea, favorizaţi, şi datorită meseriilor de căldărari sau lingurari pe care le cunoșteau şi pe care valahii nu le stăpâneau.

În ciuda faptului că i-au tolerat de la prima apariţie, românii de acum sute de ani au privit etnia ţiganilor cu dispreţ. „Poporul român a primit întotdeauna cu dispreţ acest neam, faţă de care nu are decât cuvinte de sarcasm usturător. El merge aşa de departe încât definește pe ţigani în afara noţiunii de om: «Nici salcia nu-i ca pomul, nici ţiganul nu-i ca omul». Moldoveanul îl îndepărtează spunând: «Țiganu şi d-a-nălghi, moldovean tot n-a hi». Alte sentimente la adresa ţiganilor îi caracterizează: «Ţiganu să fie cât de bogat, până n-a cere, nu-i sătul!»”, afirma în monografia etnică ”Ţiganii din România”, Ion Chelcea în 1944.

Dispreţul românilor faţă de ţigani a fost constatat şi de călătorii prin ţările româneşti. Despre atitudinea românilor faţă de ţigani W. Wilkinson scria: „Cu toate că ţiganii alcătuiesc o parte însemnată a comunităţii, ei sunt priviţi cu cel mai mare dispreţ de către ceilalţi locuitori că care, într-adevăr, se poartă cu ei puţin mai bine decât cu animalele şi epitetul insultător de hoţ sau oricare altul echivalent ar putea fi tolerat mai uşor decât acela de ţigan”.