Peste 20 de fresce de pe Columna lui Traian înfăţişează stindardul dacilor, celebrul balaur cu cap de lup şi trup de şarpe. De ce au ales dacii acest stindard, ce reprezenta și ce secret inca neelucidat ascunde? Întrebări la care experții vin cu răspunsuri concrete.
Stindardul de luptă al dacilor, înfăţişat pe Columna lui Traian, are forma unui cap de lup care pare să se repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur, ce se înfoaie în bătaia vântului.
Specialiștii spun că era unul dintre cele mai temute stindarde de luptă. În vâltoarea luptelor, stindardul confecţionată din material textil şi din bronz sau argint isca un zgomot asemănător urletului lupilor, menit să-i înfioare pe duşmani.
Lupul, animalul sacrul al dacilor
Majoritatea popoarelor antice, în special indoeuropenii, inclusiv grecii sau romani, credeau în existenţa unui animal mitic, totemic, din care se trag. Popoarele barbare, printre care celţii, ilirii, tracii sau germanii, aveau grupuri de războinici care credeau că pot împrumuta din ferocitatea animalului totemic, fie urs, lup sau mistreţ. Aceştia se preschimbau ritualic în acel animal şi dădeau dovadă de o ferocitate ieşită din comun pe câmpul de luptă.
Potrivit istoricului Ion Horaţiu Crişan, lupul este cel mai des întâlnit animal în arta geto-dacică, fiind reprezentat nu doar ca steag, dar şi pe numeroase obiecte descoperite în urma cercetărilor arheologice.
„Analizând aceste stindarde, concluzia este că lupul este un animal sacru la geto-daci, un animal simbolic al locuitorilor din Carpaţi şi din jur, încă din Hallstatt (prima epocă a fierului). Descoperirile arheologice vin să demonstreze rolul important pe care l-a jucat lupul în mitologia daco-geţilor, ajungând până la a-i reprezenta, a fi stindardul lor de luptă”, informa autorul volumului „Spiritualitatea geto-dacilor” (1984).
Istoricul Vasile Pârvan relatează, în volumul Getica (1926), că lupul era animalul sacru al dacilor precum celții venerau mistrețul.
„Balaurul” dacic e reprezentat pe Columna Traiană cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală. Lupul e un animal bine cunoscut de pe mănuşile de oglinzi scythice. Totuşi nu de acest tip de lup poate fi vorba, cu aspectul său realist şi pacific. Ci de fiarele fantastice cu gura căscată şi limba atârnând afară”, afirmă istoricul.
Un alt istoric, Ion Horaţiu Crişan, scrie în volumul „Spiritualitatea geto-dacilor” că „dacii înşişi s-ar fi numit mai de mult lupi sau „cei care sunt asemeni lupilor”, ipoteză sprijinită pe textul lui Strabon care arată că dacii îşi spuneau ”lupi”, adică ”daoi”. Această variantă este acceptată şi de reputatul arheolog şi istoric Hadrian Daicoviciu.
Derivarea numelui unui popor de la un animal are o semnificaţie religioasă, reflectând o concepţie arhaică”.
Aceşti luptători feroce şi neînfricaţi, fără teamă de moarte şi cu apetit războinic, spun specialiştii, îşi spuneau ”lupi” şi făceau parte dintr-o ”frăţie” războinică ce venera lupul; ei se transformau în fiară, în urma unor ritualuri şi inţieri secrete. Tatuaţi cu însemne magice, cuprinşi de turbarea ritualică, aceştia intrau probabil în luptă fără scut sau orice altă protecţie, mânuind falx-uri care amputau mâini, picioare sau secereau capete.
Interesantă este și teoria lansată de învăţatul bulgar V.I. Gheorghiev, care pune în legătură numele de dac cu cuvântul daos, însemnând ”lup în graiul înrudit al frigienilor”, după cum scria acesta în ”Dacii”.
”Pare destul de probabil că numele etnic al dacilor derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă. Dar ne putem prezenta lucrurile în două feluri: 1. Fie că datorită eroismului şi ferocităţii tineretului războinic al unui trib epitetul lor ritual-”lupii”- a devenit numele întregului trib. 2. Fie că epitetul ritual al unui grup de tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi supuşi”, scria Mircea Eliade, în ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”.
Misterul corpului de șarpe
Potrivit cercetătorilor, faptul că avem un cap de lup și un corp de șarpe indică asocierea cu zmeul, personaj mitic al dacilor, un zeu care străbate văzduhul, stăpânind furtunile şi salvându-i de la pieire pe oameni.
Istoricii spun că, dincolo de asocierea șarpelui cu mitologia, dacii credeau că acest animal are un rol protector.
„Credinţa noastră e că şi de astădată originea simbolului militar-religios al balaurului trebuie căutată în Asia Anterioară la Assyro-Babyloneni, de unde s-a întins deopotrivă spre estul irano-indic, ca şi spre vestul thraco-cimmero-getic. Cred necesar să atrag aici atenţia asupra simbolului divin de pe stela regelui Nebukadnezar I, pe care în al patrulea registru găsim printre alte simbole şi pe acela al balaurului dacic”, scria Vasile Pârvan, în volumul Getica.
