Moartea lui Vlad Ţepeş. Modul misterios în care s-a stins celebrul domnitor

Vlad Țepeș, supranumit și Drăculea, rămâne una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei românești. Voievod al Țării Românești în secolul al XV-lea, el a fost un luptător neobosit împotriva expansiunii otomane, dar și un conducător renumit pentru cruzimea sa legendară. Metodele sale de pedeapsă, precum trasul în țeapă, i-au atras porecla de “Țepeș” și au inspirat mitul lui Dracula din literatura modernă. Totuși, dincolo de legendele sângeroase, moartea sa din decembrie 1476 rămâne învăluită în mister, cu relatări contradictorii care ridică întrebări despre circumstanțele exacte ale sfârșitului său. Acest articol explorează contextul istoric al decesului, sursele contemporane și teoriile care continuă să fascineze istoricii și publicul.

Cine a fost Vlad Țepeș? Un erou sau un tiran?

Născut pe 2 noiembrie 1431 la Sighișoara, în Transilvania, Vlad al III-lea era fiul lui Vlad Dracul, membru al Ordinului Dragonului – de aici supranumele “Drăculea”, care înseamnă “fiul dragonului”. Copilăria sa a fost marcată de haosul politic al epocii: tatăl său a fost ucis în 1447 de boieri, iar Vlad și fratele său Radu au fost luați ostatici de otomani la Constantinopol. Această perioadă de captivitate l-a marcat profund, transformându-l într-un dușman înverșunat al Imperiului Otoman.

Vlad a domnit de trei ori în Țara Românească: între 1448 și 1456 (o domnie scurtă, contestată), apoi între 1456 și 1462, când a realizat fapte de arme remarcabile împotriva turcilor, inclusiv faimosul “Atac de Noapte” din 1462, în care a răzbunat capturarea sa prin uciderea a mii de otomani. A treia domnie, începută în 1475, a fost cea mai efemeră și cea care s-a încheiat cu moartea sa. În acea perioadă, Europa Centrală era sfâșiată de conflicte: regele Ungariei, Matia Corvin, și Ștefan cel Mare al Moldovei erau aliați împotriva otomanilor, iar Vlad se alătura acestei cruciade anti-turcești.

Reputația sa de tiran provine din relatările sașilor transilvăneni și ale cronicarilor otomani, care îl descriu ca pe un sadic ce a impins mii de oameni în țepe. Totuși, pentru români, el era un apărător al creștinătății, un simbol al rezistenței naționale. Moartea sa dramatică a amplificat aceste legende, transformându-l într-un martir al luptei împotriva invaziei otomane.

Contextul istoric: A treia domnie și războiul final

După ce fratele său, Radu cel Frumos, a murit în ianuarie 1475, Matia Corvin l-a numit pe Vlad voievod al Țării Românești, susținându-l cu trupe pentru a-l înlătura pe rivalul Laiotă Basarab, un pretendent pro-otoman. Vlad a intrat triumfător în țară, dar domnia sa a fost marcată de instabilitate. Boierii locali, ostili cruzimii sale trecute, complotau împotriva lui, iar otomanii, conduși de sultanul Mehmed al II-lea – cuceritorul Constantinopolului în 1453 –, pregăteau o contraofensivă masivă.

În vara lui 1476, Mehmed a lansat o campanie uriașă împotriva Ungariei și Moldovei, cu o armată de peste 100.000 de oameni. Vlad, aliat cu Ștefan cel Mare, a participat la bătălia de la Valea Albă (iulie 1476), unde ungurii au fost înfrânți rău. Retrăgându-se în Țara Românească, Vlad a adoptat tactici de gherilă: a ars sate, a otrăvit fântâni și a împânzit câmpurile cu țepi pentru a încetini inamicul. Aceste metode, inspirate din experiența sa otomană, au terorizat trupele turcești, dar nu au oprit avansul lor.

Până în decembrie 1476, otomanii, în alianță cu Laiotă Basarab, au pătruns adânc în teritoriul românesc. Vlad, cu o forță redusă de moldoveni și unguri, a încercat să-i atace prin ambuscade. Aici începe misterul: sursele diferă radical în privința locului și modului exact al morții sale.

Relatările istorice: O moarte în luptă sau o trădare?

Cele mai credibile surse contemporane plasează moartea lui Vlad între sfârșitul lui decembrie 1476 și începutul lui ianuarie 1477. O scrisoare a lui Ștefan cel Mare către regele Ungariei, datată 10 ianuarie 1477, confirmă că Vlad și suita sa moldovenească au fost masacrați într-o ambuscadă lângă Snagov, un lac din apropierea Bucureștiului de azi. Potrivit acesteia, Vlad a fost ucis de o patrulă otomană, iar corpul său a fost decapitat – capul fiind trimis ca trofeu sultanului Mehmed, care l-a expus pe o țeapă la Constantinopol pentru a demonstra victoria asupra “dușmanului creștinei”. Această versiune este susținută și de cronicarul italian Antonio Bonfini, care descrie cum capul lui Vlad a fost înfipt pe un stâlp înalt în capitala otomană, umilindu-l post-mortem pe celebrul impălător.

Totuși, detaliile variază dramatic. Cronicarul austriac Jacob Unrest relatează că un asasin turc, deghizat în civil, l-ar fi ucis pe Vlad în tabăra sa, în timp ce voievodul dormea sau se odihnea. Această teorie sugerează o operațiune de spionaj sofisticată, otomanii fiind renumiți pentru infiltrări. O altă relatare, provenită de la diplomatul rus Fyodor Kuritsyn, afirmă că Vlad a fost confundat cu un turc de propriii săi soldați în haosul bătăliei și ucis accidental. Această ipoteză este susținută de istorici precum Radu R. Florescu și Raymond T. McNally, care notează că Vlad obișnuia să se deghizeze în turc pentru a semăna confuzie în rândurile inamicului – o tactică folosită în “Atacul de Noapte”. În lupta de lângă Snagov, haosul ar fi dus la o eroare fatală: un arcaș sau un luptător al lui Vlad l-ar fi lovit pe voievod, crezându-l dușman.

Surse românești, precum letopisețul cronicarului Eufrosin de Agapia, adaugă un strat de intrigă politică: Vlad ar fi fost trădat de boieri locali, care l-au predat otomanilor în timpul unui sfat sau al unei ambuscade orchestrate. Această versiune subliniază ostilitatea boierilor față de reformele dure ale lui Vlad, care-i deposedase de privilegii și-i pedepsise pentru trădări anterioare. O altă ipoteză, mai puțin documentată, sugerează că uciderea ar fi avut loc chiar în București, când turcii au venit să ceară tributul, iar Vlad a fost asasinat în palat.

Discrepanțele nu se opresc aici. Data exactă variază: 10 decembrie (conform unor cronici slave), 14 decembrie (menționat în surse occidentale) sau 18 decembrie (ipoteza lui Constantin Rezachevici, bazată pe analize astronomice și topografice). Locul precis al bătăliei este, de asemenea, contestat: unii istorici plasează ambuscada între dealurile Băneasa-Snagov, alții lângă Comana, pe malul Dunării.

Misterul înmormântării: Unde odihnește trupul lui Vlad?

Dacă moartea sa este ambiguă, soarta corpului adaugă un strat suplimentar de enigmă. După decapitare, trupul mutilat – tăiat în bucăți, după unele relatări italiene precum cea a lui Leonardo Botta – a fost abandonat pe câmpul de luptă. Legenda populară, înregistrată abia în secolul al XIX-lea, susține că rămășițele au fost îngropate la Mănăstirea Snagov, o ctitorie a lui Vlad situată pe o insulă lacustră. Aici, sub o lespede funerară simplă, s-ar fi odihnit “dracul înțepat”.

Excavațiile arheologice din 1933, conduse de Dinu V. Rosetti, au spulberat această mitologie: sub presupusul mormânt au fost găsite doar oase de cal și fălci umane datând din perioada neolitică, nu scheletul unui războinic medieval. Analizele ADN moderne nu au confirmat nimic relevant. Istoricul Constantin Rezachevici propune o alternativă plauzibilă: Vlad ar fi fost îngropat în biserica veche a Mănăstirii Comana, pe care o ctitorise în 1461 lângă locul bătăliei. Această mănăstire, situată în sudul Țării Românești, ar fi fost un loc logic pentru un voievod ctitor, iar excavații recente susțin ipoteza prin descoperiri de artefacte din epocă.

Teorii mai fanteziste persistă. În 2024, cercetători estonieni au lansat ipoteza că Vlad nu a murit pe câmpul de luptă, ci a fost luat prizonier de turci, răscumpărat ulterior de aliați și exilat în Italia, fiind îngropat la Napoli. Aceasta se bazează pe similitudini între un schelet găsit acolo și descrieri ale lui Vlad, dar este respinsă de majoritatea istoricilor ca speculație nefondată, lipsită de dovezi documentare.

Concluzie: O moștenire învăluită în umbre

Moartea lui Vlad Țepeș nu a fost doar sfârșitul unui domnitor, ci un epilog dramatic la o viață de lupte și controverse. Între ambuscade otomane, trădări boierești și erori fatale, sfârșitul său ilustrează haosul epocii medievale. Deși sursele contradictorii – de la scrisori regale la cronici străine – nu oferă un tablou clar, ele subliniază curajul și izolarea sa. Capul expus la Constantinopol a simbolizat umilința otomană, dar legenda sa a supraviețuit, inspirând de la Bram Stoker la filme hollywoodiene.

Astăzi, misterul morții lui Vlad continuă să captiveze, amintindu-ne că istoria nu este doar fapte, ci și umbrele lor. Poate că exactitatea detaliilor contează mai puțin decât moștenirea: un simbol al rezistenței românești împotriva invaziei, un avertisment asupra prețului puterii absolute. Până la noi descoperiri arheologice – poate la Comana –, moartea sa rămâne un capitol deschis în cartea enigmatică a lui Drăculea.