Cine au fost cu adevărat bulgarii. Războinicii cu nume misterios care au stăpânit o parte din România de astăzi

Bulgarii au jucat un rol important în istoria românilor. Aceștia sunt neamuri turcice amestecate cu o populație slavă numeroasă, dând naștere unui puternic stat balcanic care a stăpânit o bună parte din teritoriul României de astăzi.

Bulgarii au jucat un rol important în istoria românilor, mai ales în perioada Evului Mediu timpuriu și mai apoi în vremea primilor voievozi ai Țării Românești. Așa cum arată cea mai cunoscută versiune a istoriei bulgarilor, acest popor s-a format dintr-o masă de slavi sudici, ajunși la sudul Dunării, căruia i s-a suprapus o elită turanică a triburilor de călăreți războinici bulgari. Cele două componente ale poporului bulgar, atât slavii sudici, cât și triburile turcice au influențat într-un fel sau altul istoria și evoluția poporului român.

Năvălirile slave într-o lume romanică și una dintre etapele formării poporului român

Marea masă a poporului bulgar de mai târziu a fost reprezentată de slavii sudici. Triburile slavilor, începând cu secolul al VI-lea, se răspândesc pe teritoriul de astăzi al României, o regiune controlată politic și militar de avari, așezându-se de multe ori lângă comunitățile vorbitoare de limbi romanice, existente. În multe cazuri, slavii se amestecă cu aceste comunități.

„Slavii s-au format prin Polonia, pe maluriel Vistulei, ajungând până la coastele Mării Baltice. Cu prilejul marii migrații a popoarelor, slavii au pornit din patria lor primitivă și au apucat în trei direcții formând astfel trei grupe de popoare: slavii răsăriteni (rușii și ucrainenii), slavii apuseni (poloni și cehi) și slavii de sud (bulgari și sârbo-croați). Aceștia din urmă au trecut în veacul al V-lea prin Dacia și Pannonia (Ungaria de astăzi) și au așteptat un prilej nimerit să treacă Dunărea în Imperiul Roman de Răsărit”, preciza istoricul P.P. Panaitescu în lucrarea sa „Români și bulgari“.

După moartea lui Iustinian și războaiele intense ale bizantinilor cu arabii, slavii sudici trec în Peninsula Balcanică ajungând până la Marea Adriatică.

Istoricii spun, însă, că o parte a comunităților de slavi sudici au rămas pe teritoriul României de astăzi, conviețuind alături de localnici, adică populații cu limbă romanică și mai apoi comunități stră-românești.

Aceiași specialiști arată că acești slavi sudici, care vor forma de fapt nucleul poporului bulgar de mai târziu, au avut influență importantă asupra formării poporului și limbii române.

„La trecerea slavilor de sud prin Dacia, nu toate triburile slave au traversat Dunărea. Mai multe au rămas în Dacia, formând acolo ramura slavilor dacici. Acești slavi dacici au trăit mai multe veacuri în România de astăzi, până ce în veacul al XII-lea au fost romanizați.(….) De aceea, când se vorbește de influența slavă în limba română, trebuie să înțelegem prin aceasta influența bulgară și nu cumva influența altei limbi slave. Această influență slavă în limba română a fost importantă: un foarte mare număr de cuvinte românești sunt de origine slavo-bulgară”, arată P.P. Panaitescu în aceeași lucrare.

„Amestecați” sau „tulburători” triburile de călăreți de elită ai stepelor

Cei care au dat însă numele poporului bulgar, dar și strălucirea imperială în Evul Mediu au fost câteva triburi turcice numite bulgari. Nimeni nu știe cu exactitate ce înseamnă „bulgar“. Unii specialiști, precum Whilhelm Tomaschek, cred că acest etnonim este de origine turcică și înseamnă „amestecat“. Acestă teorie este susținută și de alți istorici sau specialiști în lingvistică mergând pe interpretarea de „rasă mixtă“, „populație amestecată“, desemnând o realitate petrecută în zona stepelor, probabil prin secolul al IV-lea d.Hr.

Francezul Paul Pelliot, de cealaltă parte, consideră că „bulgar“ este de fapt un cuvânt folosit pentru a desemna o atitudine rebelă, un popor care provoacă tulburare, dezordine, mai apropiat de felul de a fi al migratorilor din stepă.

Deocamdată nu s-a ajuns la un consens. Cert este că aceste triburi de bulgari erau de origine turcică, nomazi ai stepelor, călăreți de temut. Erau experți, la fel ca multe alte popoare de stepă, în mânuirea arcului și a lancei din goana calului. Obișnuiau să folosească ambuscadele și atacurile simulate, la fel ca hunii, trăgând din întoarcere cu arcul, din goana calului. Cronicarii spun că bulgarii puteau „să vadă prin întuneric ca liliecii“, fiind capabili să lupte noaptea. Societatea bulgară era condusă de elite războinice, în fruntea cărora stătea un khagan.

Toți bărbații luptau, formând grosul armatei. În funcție de situația materială, războinicul bulgar se echipa de război. Cei mai mulți luptători erau echipați cu o spadă, o lance lungă și un arc, dar și o tolbă plină de săgeți atârnată de centură. Totodată la șa aveau mereu un scut rotund, un buzdugan și un lasso căruia bulgarii îi spuneau arkani. Cu acest arkani războinicul bulgar era capabil să prindă din goana calului un adversar sau un potențial prizonier sau rob. De altfel acest arkani a pătruns și în limba română sub forma „arcan“.

Războinicii bulgari purtau centuri colorate la care atârnau obiectele de strictă necesitate, precum cremenele pentru aprins focul, un cuțit, un recipient pentru băut. Cei mai mulți erau echipați ușor, mizând pe viteză, suprinderea adversarului dar și pricepere în mânuire armelor, mai ales a arcului.

De obicei aristocrația forma cavaleria greu înarmată, fiind dotată cu cămăși de zale și cu alte elemente de protecție, dar și coifuri. Caii, de asemenea, erau protejați de un soi de armură. Evident elitele aveau și harnașamente ornamentate, dar și alte elemente prin care-și arătau statutul.

De pe malurile Volgăi până în sudul Dunării

Patria de baștină a acestor războinici de temut au fost stepele euroasiatice, de la vest de fluviul Volga. Au fost atestați acolo la finele secolului al IV-lea d.Hr. Mai apoi, antrenați în mișcarea de retragere a hunilor din zona europeană au plecat către zonele asiatice. S-au întors în anul 460 d.Hr., în zona Mării de Azov.

Capacitatea lor militară a fost rapid remarcată de marile puteri ale vremii. Bizantinii, de exemplu, i-au folosit să lupte contra ostrogoților. Bulgarii au sesizat oportunitatea de jaf pe care o ofereau provinciile bizantine. Așa că de-a lungul secolului al VI-lea, bulgarii au atacat în permanență provinciile danubiene, organizând raiduri cel mai probabil și la nord de Dunăre.

Khaganul Kubrat a întemeiat o puternică stăpânire în zona stepelor euro-asiatice cunoscută sub numele de Bulgaria ce Mare. Kubrat era bine văzut de bizantini, unii spunând că khaganul bulgar s-ar fi și botezat. El și-a sfătuit fiii, la moartea sa, să rămână uniți.

Sub presiunea chazarilor, o altă puternică uniune de triburi de origine turcică, Bulgaria cea Mare se destramă, iar triburile bulgarilor pleacă care încotro sub conducerea diferiților fii ai lui Kubrat. Unul dintre aceștia, Asparuch, antrenând o puternic mix de populații printre care și bulgari, dar și slavi, trece Dunărea, și se stabilește în câmpiile dintre Munții Balcani și fluviu – adică pe teritoriul aproximativ al Bulgariei de astăzi. Triburile turcice ale bulgarilor s-au așezat astfel peste o masă de populație sud-slavă devenind elita conducătoare.

De la o forță a stepelor la un strălucitor imperiu balcanic

După ce Asparuch și-a așezat khaganatul la sudul Dunării, conducând o populație mixtă slavo-turanică, dar și tracică-romanizată, în care elementul slav era majoritar, urmașul său khaganul Tervel se poate spune că a întemeiat cu adevărat prima formă statală, stabilă, bulgărească la sud de Dunăre. Acesta a condus khaganatul între anii 701 și 718, preferând o înțelegere cu bizantinii decât războiul. Așa se face că Tervel l-a ajutat pe Iustinian al II-lea să-și recapate tronul. În schimb, khaganul bulgar a primit titlul de caesar.

Mai mult decât atât, războinicii bulgari îi vor ajutat pe bizantini contra unei masive armate arăbești care a asediat Constantinopolul. De altfel, de la titlul oferit lui Tervel, de „cezar“, va deriva în limba slavă titulatura de „țar“.

În timpul khaganului Boris I, bulgarii sunt creștinați în mod oficială de bizantini în anul 879 d Hr, iar khaganul devine țar.

Cea mai mare expansiune a imperiului bulgar a avut loc în timpul țarului Simeon I (893-927d Hr). A fost considerată „epoca de aur” a Bulgariei.

În acest timp, bulgarii turanici au fost asimilați în marea masă a slavilor sudici. De altfel limba oficială era cea a slavilor sudici. Inclusiv graiul ecleziastic a fost cel al slavilor sudici.

O parte din România de astăzi sub stăpânire bulgară

Cel puțin din vremea khaganului Krum (803-814 d Hr), teritoriul de la nord de Dunăre, echivalent cu Muntenia, Oltenia și Transilvania de astăzi, a intrat sub stăpânire bulgară. La finele secolului al IX-lea, triburilor ungurilor găsesc aceeași realitate, în Transilvania. Stăpânirea bulgară era mai mult sub forma unui control militar și politic decât o încorporare în imperiul bulgar. Erau căutate în special minele de sare din Transilvania.

„România de azi se afla între 800 și 900 d.Hr. sub supremația haganilor turanieni din Bulgaria. Este vorba de o supremație recunoscută de juzii și de voevozii locali, pomeniti categoric în cronicile vremii și nu de o încorporare la teritoriul Imperiului Bulgar”, arată P.P. Panaitescu.

În plus, existau lideri bulgari care stăpâneau diferite cetăți, pentru a controla anumite teritorii, dar și exploatarea resurselor din aceea zonă. Se bănuiește că Menumorut era bulgar. Anonymus precizează că acesta ar fi avut mai multe soții și că vorbea cu „inimă bulgărească“. Acesta ar fi condus peste un conglomerat de români, bulgari și slavi.

„Ţara însă, care este între Tisa şi pădurea Igfon, ce este situată înspre Ardeal, de la fluviul Mureş până la fluviul Someş, a ocupat-o pentru sine ducele Morout, al cărui nepot a fost numit de unguri <Menumorout>, pentru că avea mai multe soţii şi teritoriul său îl locuiau nişte neamuri ce se numesc cozar (….) Şi auzind aceasta Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga, a fost cuprins de o mare teamă şi a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diverse daruri, şi i-a rugat ca ei înşişi să fie favorabili păcii şi să lase pe solii săi să meargă la ducele Arpad, pentru a-l anunţa că Menumorut, care iniţial, prin solii săi, cu o inimă bulgărească, i-a comunicat că refuză de a-i da vreo palmă de pământ, în prezent, prin aceiaşi soli, învins şi prosternat, nu stă la îndoială pentru a-i da tot teritoriul, şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa”, arată cronica lui Anonymus.

La rândul său, Glad se bănuiește a fi de asemenea de origine bulgărească sau cumană, stăpânind la fel peste o populație mixtă.

„Teritoriul care se întinde de la fluviul Mureş până la fortăreaţa Urscia l-a ocupat un oarecare duce cu numele Glad, care a ieşit cu ajutorul cumanilor din fortăreaţa Vidin şi din a cărui urmaşi s-a născut Ohtum”, scria acelaşi Anonymus.

Creștinismul în teritoriile locuite de români a pătruns pe filiera slavă, mai precis prin intermediul bulgarilor, după creștinarea lui Boris, care stăpâneau teriitoriile transilvane, dar și din zona Moraviei Mari.

„Introducerea limbii, liturghiei şi alfabetului slav la români este opera ucenicilor veniţi din sudul învecinat, din centre ca Pereiaslaveţ, Preslav, Dristra, Rila. Organizarea noii biserici bulgare, prin înfiinţarea unor episcopii pe malul drept al Dunării, în locul scaunelor episcopale latine anterioare (secolele IV-VI), precum Durostorum (Dârstor) şi Bononia (Vidin), a contribuit mai mult la întărirea legăturilor bisericeşti cu slavii sud-dunăreni“, se arată în articolul scris de Ioan Popoiu „Creștinarea românilor“, din revista Armonii Culturale.

Romania de azi se afla în anii 800-900 sub suprematia haganilor turapieni din Bulgaria. Este vorba de o supremație recunoscută de juzii și de voievozii locali, pomeniti în cronicile vremii și nu de o încorporare la teritoriul Imperiului Bulgar. Liturghia in limba slavă bisericească, adicä veche bulgară, a fost introdusă la români – și odată cu ea și cultura cărturărească slavonă, care s-a păstrat până în veacul al XVII-lea la acest popor de origine latină.