Mai întotdeauna când public vreun text, sau mi se publică vreun interviu, în care folosesc denominaţia de „rom” pentru a defini pe cei ce aparţin minorităţii naţionale din care şi eu însumi fac parte, pentru foarte mulţi dintre cei care citesc textul în cauză, subiectul central nu mai contează. „Lupta de idei” se duce, mai întotdeauna, pe un palier extrem de îngust, şi anume cum e corect să le spunem: romi sau ţigani!
Un comentariu de genul „Bă, terminaţi-vă cu povestea asta cu rom, `ra-ţi ai dracului de ţigani!”, generează o mulţime de like-uri şi trezeşte corul de susţinători ai scenariilor conform cărora romii au inventat un nume care să-i ajute în demersul lor de a-i face de râs, pe unde pot, pe români. Bineînţeles că marea majoritate pot jura că termenul este „inventat” după 1990.
Adevărul este că noi ne spunem „romi”. De mult, chiar de foarte de mult. O facem nu pentru că aşa ne-a zis Iliescu, Roman sau Soros, şi nici pentru că nu ştiam cum să stârnim nişte confuzii lingvistice. O facem pentru că aşa ne spunem de când existăm şi pentru că ăsta este numele nostru. Spunem că termenul de „ţigan” este o poreclă de batjocură (etimologic termenul desemna un grup de eretici şi, în spaţiul actual românesc, echivala cu starea de robie) de aproape 100 de ani. În anul 1919, liderii romilor transilvăneni au trimis o scrisoare către conducătorii României Mari (Adunarea de la Ibaşfalău) prin care cereau „(…) să ni se schimbe numele de batjocură ţigan (…)”. Peste numai 20 de ani, după cum voi arăta mai jos, dicţionarele limbii române vor consemna şi numele „corect” asumat de membrii comunităţii.
Bineînţeles că exista oameni, chiar şi romi, care consideră că termenul de „ţigan” este cel corect şi care par deranjaţi când li se spune altfel (inclusiv „rom”). Sunt foarte mulţi oameni care pot jura ca Iliescu este încă preşedintele României, care nu ştiu unde este capitala ţării sau care sunt puşi intr-o reală dificultate atunci când sunt rugaţi să spună care este prima litera a alfabetului (vezi emisiunile Vax Populi realizate de Răzvan Anghelescu). În plus, în această speţă avem de-a face cu diferenţa dintre cunoaştere şi adevăr, exemplificată de Platon în celebrul Mit al Peşterii.
În cele urmează voi încerca să explic pe scurt, adevărul. Sunt conştient ca multi dintre cei ce cred ca „cunosc” vor nega cele ce voi spune şi că voi da de lucru moderatorului acestui blog. Apriori, îmi cer scuze faţă de cei ce se vor simţi lezaţi şi aştept o argumentaţie solidă care să combată, dacă se simte nevoia, cele ce vor fi spuse.
Termenul de „rom” nu este, în nici un caz, o invenţie a anilor 1990. El apare pentru prima dată în dicţionarele limbii române încă din anul 1939, în Dicţionarul limbii româneşti, realizat de August Scriban editat de Editura Institutului de Arte Grafice „Presa Bună”. Chiar dacă definiţia este una destul de seacă, indicându-se o sinonimie perfectă între termenul de rom şi cel de ţigan, trebuie subliniat faptul că introducerea termenului de „rom” în dicţionar dovedeşte faptul că acesta avea o utilizare destul de largă.
A nu se înţelege ca termenul era un neologism în acea perioadă. În Enciclopedia română, editată de Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), la Editura şi tiparul lui W. Krafft din Sibiu în anul 1904, marele literat Cornel Diaconovich, ca parte a explicaţiei oferite termenului de „ţigan”, spune că „Ei (n.a: tiganii) înşişi se numesc Romi”. Astfel, dicţionarul realizat 35 de ani mai târziu de Scriban nu face decât să cuprindă autodenumirea de rom şi supranumele (porecla) de „ţigan”, arătând că ele sunt folosite de romi (primul) şi de neromi (gadje) pentru a denumi romii (al doilea).
Ideea că termenul de rom este termenul corect pentru a desemna pe cei ce aparţin acestei minorităţi este întărită de profesorul şi activistul politic Jean Alexandre Vaillant, în lucrarea sa publicată, la Paris, în anul 1857, „Les Romes: histoire vraie des vrais Bohémiens” (Romii, adevărată poveste a veritabililor bohemieni). În aceasta lucrare, Vaillant tratează subiectul robilor romi, oferind o paradigmă de cunoaştere a mecanismelor intra şi extra comunitare de relaţionare a acestora, relativ nouă pentru acele vremuri. Chiar dacă Vaillant este unul dintre cei care au contribuit, ideologic şi politic, la unirea Principatelor Române si este printre primii autori care utilizează denumirea de „România” pentru visul unirii Valahiei cu Moldova si Ardealul (în 1844, publică, la Paris, lucrarea La Roumanie, ou Histoire, langue, littérature, orogrphie, statistique des peuples de la langue d’or, Ardialiens, Vallaques et Moldaves, résumés sur le nom de Romans) nu are nici cea mai mică îndoială că numele de „ţigan” este un supranume, termenul asumat de membrii comunităţii fiind cel de „rom”. De fapt, Vaillant studiază, în profunzime, lumea romilor, fiind oripilat, ca mulţi alţi călători europeni ce vizitau Principatele, de statutul socio-economic a romilor din acest spaţiu geografic.
Aceeaşi idee, şi anume că numele pe care îl utilizează membrii acestei comunităţi pentru a se autodefini este cel de „rom”, este adusă în spaţiul public de către tânărul Mihail Kogălniceanu, în lucrarea sa publicată la Berlin în anul 1837. La pagina 2 din „Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohémiens”, Kogălniceanu spune că „ţiganii, între ei, se numesc romi”. Astfel, viitorul mare istoric şi om politic liberal ne spune ceea ce şi Diaconovich spune 80 de ani după, şi anume că romii nu îşi asumă numele de „ţigan”. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că în anul 1837 numele de România nu era folosit în spaţiul public şi că ideea unirii Principatelor nu avea foarte mulţi susţinători. În plus, chiar dacă ar fi existat, aceste idei ar fi penetrat foarte greu, spre deloc, lumea robilor romi.
Scurte concluzii:
- Termenul de rom este vechi, poate chiar mai vechi decât termenul de „român”.
- Limba română are o mulţime de cuvinte care seamănă între ele sau chiar au aceeaşi formă, având totuşi sensuri profund diferite. În cazul de faţă nu avem parte de o omonimie însă în mod cert aveam parte a o asemănare. În ultimii 30 de ani, aceasta asemănare a generat scenarii din cele mai rasiste şi lipsite de adevăr, care ne arată, încă o dată, că lipsa de informaţie poate genera monştri.
- A-i cere celui ce ştie ca li cheamă Ion să accepte că se numeşte Vasile, doar pentru că aşa te-ai obişnuit tu să-i zici, este cel puţin ciudat şi nedrept.
Adevărul este unul singur: noi ne numim romi. Restul sunt povesti!
