Marea schismă: Cauzele despărțirii celor două Biserici – catolică și ortodoxă

Rivalitatea de lungă durată dintre oficialii Bisericii de la Roma și Constantinopol a atins apogeul în secolul al XI-lea, ducând la o ruptură între cele două biserici, cunoscută sub numele de Marea Schismă.

Primele dezacorduri teologice serioase care au provocat în mod direct schisme în Biserică au avut loc după Primul Conciliu (sinod) Ecumenic de la Niceea, în 325, și din nou la Conciliul de la Constantinopol, în 381.

Negarea de către preotul Arius a naturii divine a lui Hristos a fost unul dintre motivele pentru care a fost convocat Conciliul de la Niceea. El a întruchipat spiritul culturii elitiste grecești, prezentă în orașe precum Alexandria, și a căzut sub influența diferitelor școli dualiste și gnostice.

Acest dezacord timpuriu a fost un semn al lucrurilor care aveau să vină. Disputele teologice regulate din cadrul Bisericii au contribuit la o ruptură majoră între creștinismul ortodox și credința catolică, în așa-numita Mare Schismă din 1054.

Înainte de Marea Schismă: Biserica în Evul Mediu

Biserica creștină s-a transformat într-o organizație puternică după ce Imperiul Roman a recunoscut-o și a consolidat-o, înainte ca barbarii să răstoarne Occidentul. Donațiile și moștenirile au sporit averile Bisericii, care avea aceeași organizare ca și Imperiul Roman. Parohiile erau cele mai mici unități ecleziastice și erau conduse de un preot. Zonele mai largi se numeau episcopate și erau conduse de un episcop.

În timpul Evului Mediu, Biserica a fost angajată în mod constant în acțiuni de caritate și a fondat și menținut adesea instituții care se ocupau de orfani, bătrâni sau bolnavi. În această perioadă a existat o așa-numită „Biserică cu cinci domuri”, adică era formată din cinci patriarhii. În vest era Roma, iar în est Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Marele preot roman se numea „papă”, care provine din cuvântul grecesc papas care înseamnă „tată”.

Înainte de Marea Schismă, creștinismul din Occident se consolidase, iar acest proces s-a reflectat într-o creștere accentuată a puterii episcopilor. În multe privințe, aceștia și-au asumat din ce în ce mai mult autoritatea foștilor guvernatori locali. Episcopii dispuneau de fonduri și puteau să îndeplinească sarcini de care, anterior, se ocupau nobilii romani.

Conciliile ecumenice

Dogma creștină nu a fost dată și definită, ci a fost modelată de dezbaterile teologilor. Uneori existau conflicte mari și acerbe între clerici, după cum o dovedesc doctrinele pe care Biserica le-a declarat erezii. Cel mai înalt nivel al dezbaterilor a avut loc la Conciliile ecumenice. Acestea erau adunări ale episcopilor sau ale reprezentanților lor din întreaga lume creștină. Se luau decizii cu privire la credință, doctrină, ordine, cult și disciplină. Ele erau considerate autoritatea inviolabilă în ceea ce privește învățătura Bisericii și erau singurul organism de legislație, ordine și structură ecleziastică. În consecință, deciziile conciliilor au fost obligatorii pentru întreaga Biserică de-a lungul istoriei.

Creștinismul ortodox recunoaște doar primele șapte Concilii ecumenice ținute între secolele al IV-lea și al VIII-lea și nimic mai mult. Pe lângă primele șapte, Biserica Romano-Catolică recunoaște ca universale 14 dintre Conciliile sale care au avut loc între secolele al IX-lea și al XX-lea. Creștinismul ortodox nu recunoaște ca universale aceste concilii ulterioare, ținute după Marea Schismă.

Călugării

Înainte de Marea Schismă, Biserica era divizată intern și în alte moduri. Unii credincioși s-au retras în pustiu, unde duceau o viață grea, departe de diverse ispite. Din mijlocul lor au apărut călugării, care s-au unit în comunități monahale și au trăit în mănăstiri. Monahismul a fost o reacție la „utilitarismul” creștinismului. Mulți au început să rupă legăturile externe cu lumea, ceea ce a dus la apariția monahismului.

Mișcarea monahală a început în Egipt în secolul al IV-lea, iar fondatorii ei au fost copții. Printre ei s-au numărat sfinți precum Antonie cel Mare, Pavel din Teba sau Pavel Tebeul. Din Egipt, monahismul s-a răspândit rapid în Palestina, Siria, Mesopotamia, Asia Mică și mai departe în Italia. Monahismul nu a luat naștere ca o instituție ecleziastică, ci a fost un fenomen spontan și sporadic.

Inițial, Biserica și autoritățile seculare au privit mănăstirile ca pe un fenomen care funcționa în afara instituțiilor oficiale și au existat tensiuni între clerul bisericesc și comunitățile monahale. Cu timpul, Biserica a acceptat apariția monahismului și a început să construiască mănăstiri, însă unii călugări au părăsit și ei comunitățile monahale, deoarece, într-un fel, erau încă în contact cu lumea.

Controversele

Papalitatea a fost din ce în ce mai mult întărită de reformele care subliniau pretențiile universaliste ale Bisericii. Cu toate acestea, bizantinii din Orient au insistat asupra inviolabilității propriei sfere de interes și au semnalat unele abateri față de Biserica occidentală.
Spre deosebire de Biserica de Vest, Biserica Răsăriteană a evoluat pentru a funcționa sub o autoritate imperială. Poate că pe această bază au crescut diferențele dintre Est și Vest. Ambele Biserici se considerau universale – denumirile „Biserica Romano-Catolică” și „Biserica Ortodoxă Greacă” folosite astăzi sunt termeni moderni.

Cu toate acestea, ambele Biserici mărturisesc credințe aproape identice. Cele mai cunoscute diferențe dintre ele se referă la Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Biserica Răsăriteană crede că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, în timp ce Biserica Apuseană susține că acesta purcede de la Tatăl și de la Fiul. De asemenea, Biserica Răsăriteană nu recunoaște purgatoriul ca fiind o stare de tranziție între Rai și Iad.

În prezent, Biserica Răsăriteană, spre deosebire de cea Apuseană, permite divorțul pe motiv de adulter și permite ca bărbații căsătoriți să devină preoți. De asemenea, Bisericile nu sunt de acord în ceea ce privește infailibilitatea papală, Imaculata Concepție și Adormirea Sfintei Fecioare Maria.

Schisma Bisericii sau Marea Schismă nu a fost, de fapt, rezultatul unor mari dezacorduri religioase, ci mai degrabă al rivalității. De ani de zile, papii de la Roma și patriarhii de la Constantinopol se aflau în conflict cu privire la botezul slavilor răsăriteni, precum și cu privire la jurisdicția ecleziastică asupra Dalmației și a sudului Italiei. În plus, Imperiul Bizantin respingea poziția supremă a papei în Biserică, deoarece Roma era pe atunci, în ochii lor, un oraș provincial fără imperiu și un teritoriu subordonat. Constantinopolul, în schimb, era un centru de bogăție și putere și, prin urmare, avea dreptul să devină un centrul al Bisericii.

Propaganda populară printre teologii occidentali din secolul al XI-lea era că patriarhul Constantinopolului se afla sub jurisdicția canonică a Romei până în secolul al X-lea.

Acest lucru a fost confirmat de faptul că, în momentul încoronării sale, el, ca orice alt episcop, a primit un pallium (pallium – acoperământ, mantie) de la Roma. Acest fapt, susțineau ei, a confirmat supremația Romei asupra Constantinopolului.

Pe lângă disputele asupra autorității papale, o altă cauză a fost Filioque (în traducere „și de la Fiul”) este un adaos occidental la crezul niceeano-constantinopolitan din secolul al IV-lea, cât și disputele legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.

Marea Schismă

Negocierile dintre cele două patriarhii au avut loc la Constantinopol în data de 16 iulie 1054. O delegație romană condusă de cardinalul Humbert se afla deja la Constantinopol din aprilie. Papa Leon al IX-lea însuși fusese reținut de normanzi în castelul Benevento încă din februarie 1053.

Patriarhul Constantinopolului era Mihail Cerularius, un om cu experiență atât în Biserică, cât și în stat. Șederea îndelungată a cardinalului și a suitei sale la Constantinopol s-a desfășurat sub patronajul împăratului, în timp ce aceștia s-au angajat în aprige discuții teologice.

În data de 16 iulie, în timpul rugăciunii de seară din superba biserică Hagia Sophia din Constantinopol, reprezentanții Papei Leon al IX-lea au așezat pe altar o bulă papală (documentelor care proclamă acte juridice importante emise de papă) prin care îl excomunicau pe patriarhul Mihail Cerularius. După ce bizantinii au refuzat să accepte bula, unul dintre diaconii catedralei Sfânta Sofia a aruncat-o afară din biserică. Această Mare Schismă a fost sfârșitul Bisericii creștine unite.

Consecințele Marii Schisme

Reprezentanții papali au părăsit Constantinopolul în următoare zi, în data de 17 iulie, iar în 19 iulie patriarhul și-a exprimat dorința de a-i întâlni. Din acest motiv s-au întors, deși nu au mers la întâlnire. Apoi, trimișii au părăsit în cele din urmă capitala bizantină. Ducele Argyros, comandantul din sudul Italiei, care susținea în mod deschis introducerea riturilor latine în zonă, a fost de asemenea expulzat din Constantinopol.

În data de 20 iulie, patriarhul Mihail a ținut un consiliu la Constantinopol, la care au participat 12 mitropoliți și doi arhiepiscopi. Bula privind succesiunea papală, care a pronunțat anatema (excluderea din Biserică sub acuzația de erezie), a fost tradusă în limba greacă. Câteva zile mai târziu, a fost arsă.

În anul 1054, creştinătatea vestică se despărţea, instituţional, de cea estică. La bază au stat deopotrivă interese economice şi politice, orgolii, dar şi diferenţe dogmatice.

Marea schismă sau schisma dintre Est și Vest nu a fost niciodată un eveniment aplanat. Deși în 1965 a avut loc o ridicare oficială a anatemelor reciproce între Patriarhul Atenagora al Constantinopolului și Papa Paul al VI-lea, unitatea dintre Ortodoxie și Catolicism nu a fost realizată.