Să începem cu un aspect care s-ar putea să nu fie pe placul câtorva persoane. Biblia, colecția de texte care alcătuiesc Cartea Sfântă a creștinilor din întreaga lume, nu a fost creată de la început în starea în care o avem astăzi. Totul este o compilație de diferite narațiuni, instrucțiuni, profeții scrise de diferiți oameni de-a lungul a sute de ani, conform iflscience.com.
Biblia are o istorie, și este una complicată. Acest lucru poate să nu surprindă pe nimeni care a citit „Codul lui Da Vinci” al lui Dan Brown, care a devenit popular în 2003. Potrivit narațiunii fictive (și dubioase din punct de vedere istoric) a lui Brown, cărțile care alcătuiesc Biblia au fost selectate și alcătuite oficial de către Conciliul de la Niceea din 325 d.Hr., sub autoritatea lui Constantin I, care a încercat să definească doctrina și credința creștină.
Deși Conciliul s-a întrunit cu siguranță într-un moment de criză în cadrul Bisericii, nu a abordat canonul biblic, în ciuda a ceea ce a scris Brown. Acest lucru a devenit un mit modern care a supraviețuit creșterii inițiale a popularității cărții. În realitate, Conciliul de la Niceea s-a întrunit pentru a dezbate, printre altele, natura Trinității, faptul că Dumnezeu este unul în ființă și întreit în persoane (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). Acestă dogmă susține că Iisus ca ființă divină a existat în Tatăl, împreună cu Sfântul Duh, înainte de întrupare.
Așadar, cine a decis care cărți au ajuns în Biblie? În cele din urmă, nicio persoană sau grup de persoane nu a decis acest lucru. În schimb, Biblia, așa cum o cunoaștem (și acesta este în sine un punct delicat, deoarece compilarea cărții variază în funcție de confesiuni), a fost revizuită și schimbată în diferite momente pe o perioadă mult mai lungă.
Este important să ne amintim că și cărțile, sfinte sau nu, au o istorie. Înainte de inventarea presei tipografice, în jurul anilor 1440, o carte trebuia să fie făcută manual. Era un proces lent și laborios. Dar, înainte de aceasta, textele care au alcătuit Biblia erau stocate pe suluri individuale scrise de mână (niciunul dintre exemplarele originale nu a supraviețuit până în ziua de azi).
De-a lungul secolelor I-IV d.Hr. și chiar mai departe, diverse autorități bisericești și cercetători s-au certat cu privire la Scriptură și la textele care ar trebui incluse în canon. În cele mai multe cazuri, aceștia își catalogau adversarii drept eretici dacă nu erau de acord cu ei.
În acest joc, vocile cele mai puternice și mai influente au câștigat și, în timp, cărțile (pergamentele) considerate autoritare și autentice de către cei care le foloseau au fost adăugate la canon. Cele care nu au fost acceptate au fost aruncate.
Deși o mare parte din acest proces a fost finalizat până la sfârșitul secolului al IV-lea, dezbaterile privind textele Bibliei au continuat până în secolul al XVI-lea, când Martin Luther a publicat Biblia germană, prima traducere vernaculară a scrierilor creștine.
Eusebiu a fost un istoric creștin care a scris la începutul anilor 300 și care a furnizat una dintre primele liste cu privire la cărțile considerate legitime și cele care erau la limita falsului.
Eusebiu și-a împărțit lista în diferite categorii: recunoscut, contestat, fals și eretic. Printre cele „recunoscute” se numărau cele patru evanghelii (Matei, Marcu, Luca și Ioan), Faptele Apostolilor și epistolele lui Pavel. La categoria „disputate”, Eusebiu a inclus Iacov și Iuda – plus alte câteva care acum sunt considerate canon, precum 2 Petru, 2 Ioan și 3 Ioan.
Abordarea lui Eusebiu cu privire la categoriile „false” și „eretice” ne oferă o privire asupra numărului de alte texte care circulau în secolele al II-lea și al III-lea e.n. Ați auzit vreodată de Apocalipsa lui Petru, de Epistola lui Barnaba sau de Evanghelia lui Toma? Ei bine, au existat sute de texte similare cu cele găsite în Noul Testament și în Vechiul Testament care nu au ajuns în canon.
Ce s-a întâmplat cu textele respinse?
Există multe cărți care au fost respinse din ceea ce noi înțelegem astăzi ca fiind Vechiul și Noul Testament. Deși nu toate au rezistat, se știe că au existat, deoarece au fost incluse în diverse liste care circulau printre adepții Bisericii primare. Printre acestea se numără Didahia (sau Învățătura celor doisprezece apostoli), Păstorul lui Herma, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba și Epistola lui Clement. Au mai existat și altele (inclusiv cărți interzise).
