Imperiul de pe Nil a atins apogeul puterii, bogăției și influenței sale în perioada Noului Regat (1550 – 1070 î.Hr.), în timpul domniei unor faraoni emblematici precum Tutankhamon, Tutmose al III-lea și Ramses al II-lea, care ar putea fi faraonul biblic din povestea Exodului.
La apogeul său, Imperiul egiptean controla un teritoriu extins care se întindea din Egiptul de astăzi până în nordul peninsulei Sinai și în vechiul pământ Canaan (care cuprinde Israelul de astăzi, Cisiordania și Gaza, Iordania și porțiunile sudice ale Siriei și Libanului).
Dar începând cu asasinarea lui Ramses al III-lea în 1155 î.Hr., Imperiul egiptean, odinioară măreț, a fost încet-încet îngenuncheat de o secetă care a durat secole, de crize economice și de invadatori străini oportuniști.
Ramses al III-lea, ultimul mare faraon egiptean
Ramses al III-lea a condus Egiptul timp de 31 de ani și este considerat în general ultimul dintre „marii” faraoni. Domnia sa a coincis cu una dintre cele mai turbulente și dificile perioade din istoria mediteraneană antică, cunoscută sub numele de invazia „popoarelor mării”.
Identitatea exactă a Popoarelor Mării este încă necunoscută, dar majoritatea cercetătorilor cred că aceștia erau o bandă de refugiați de diferite etnii din vestul Mediteranei, strămutați de secetă și foamete, care au venit spre est în căutarea unor noi pământuri pe care să le cucerească și să le locuiască. Este posibil ca flotele popoarelor mării să fi atacat Egiptul de cel puțin două ori în timpul domniilor lui Merenptah și Ramses al III-lea.
În 1177 î.Hr., Ramses al III-lea și marina egipteană au respins cu succes cea de-a doua invazie masivă a popoarelor mării, iar faraonul a comemorat victoria pe zidurile templului și complexului său funerar din Medinet Habu.
Dar sărbătoarea a fost de scurtă durată, spune Eric Cline, arheolog și istoric al epocii bronzului, care a scris 1177 î.Hr.: Anul prăbușirii civilizației. Ramses al III-lea a reușit să se lupte cu popoarele mării, dar nu și cu un complot de asasinat pus la cale de o regină secundară geloasă din grupul său. Potrivit tomografiei computerizate a mumiei lui Ramses al III-lea, faraonul a fost înjunghiat în gât și ucis în 1155 î.Hr.
„Acela a fost începutul sfârșitului”, spune Cline. „După Ramses al III-lea, asta a fost tot. Egiptul nu mai este niciodată la fel”.
Efectul de domino al prăbușirii din epoca bronzului
În secolul al XII-lea î.Hr., întreaga regiune mediteraneană a trecut printr-un eveniment tragic cunoscut sub numele de „Prăbușirea Epocii Bronzului”. Pentru regatele care au căzut în fața popoarelor mării – sau a altor calamități contemporane, precum seceta și foametea – prăbușirea a fost rapidă și absolută. Micenienii din Grecia și hitiții din Anatolia, de exemplu, și-au văzut orașele, culturile și chiar și limbile scrise distruse în mod complet.
În parte pentru că Ramses al III-lea a reușit să respingă popoarele mării, Egiptul a rezistat mai mult timp, spune Cline. Dar, în cele din urmă, a căzut pradă acelorași probleme care au afectat întreaga regiune: o „mega-secetă” care a durat 150 de ani sau mai mult și dezintegrarea unei rețele comerciale mediteraneene cândva înfloritoare.
„Conexiunile internaționale care fuseseră atât de proeminente și de răspândite în timpul epocii târzii a bronzului au fost toate tăiate”, spune Cline. „În Egipt, secolul al XII-lea după Ramses al III-lea este marcat de penurie de alimente și lupte politice interne, precum și de un declin rapid al rolului Egiptului ca putere internațională majoră”.
Boală, resurse pierdute și jefuirea mormintelor
După moartea lui Ramses al III-lea, Egiptul a fost condus de un șir de faraoni ineficienți numiți tot Ramses (Ramses al XI-lea, care a murit în jurul anului 1070 î.Hr., a fost ultimul faraon al Noului Regat). Înregistrările arheologice din această perioadă oferă indicii despre motivul și modul în care Egiptul a intrat într-un declin atât de rapid.
De exemplu, mumia lui Ramses al V-lea pare să aibă cicatrici de variolă pe față. Deși istoricii nu pot fi siguri dacă a murit cu adevărat de variolă, înregistrările indică faptul că Ramses V și familia sa au fost îngropați în morminte proaspăt săpate și, de asemenea, că a existat o interdicție de șase luni pentru oricine care vizita Valea Regilor după înmormântare.
Unii cercetători sugerează că acesta ar fi putut fi unul dintre primele ordine de izolare inspirate de boli înregistrate – și un posibil semn că Egiptul era afectat de o epidemie de variolă la acea vreme.
În plus, în timpul domniilor lui Ramses V și Ramses VI, Egiptul pare să fi pierdut controlul asupra unor importante mine de cupru din peninsula Sinai, deoarece numele lor au fost ultimele inscripționate pe aceste situri. Probabil că Egiptul se retrăsese complet din Sinai și Canaan în 1140 î.Hr.
Apoi, sub Ramses al IX-lea, care a domnit la sfârșitul secolului al XII-lea î.Hr., Egiptul a fost zguduit de o serie de jafuri de morminte. Condițiile economice erau atât de disperate – și respectul față de autoritatea faraonului atât de scăzut – încât hoții au jefuit cu nerușinare mormintele faraonilor pentru aur și comori:
„Este o crimă șocantă, dar domnia lui Ramses al IX-lea este doar începutul unei perioade susținute de jafuri de morminte regale”, spune Cline. „La un moment dat, în timpul domniei lui Ramses al XI-lea, au fost nevoiți să mute unele dintre mumiile regale pentru a le păstra în siguranță”.
Străini pe tron
După Noul Regat, Egiptul a fost condus de o succesiune de puteri străine, o dovadă în plus a declinului său ca imperiu independent.
Mai întâi au venit libienii, un popor nomadic de la frontiera vestică a Egiptului, a căror influență și cultură a acaparat treptat scaunele puterii. Shoshenq I, un faraon de origine libiană, a fost primul faraon al Dinastiei a XXII-a, care a încercat să restabilească zilele de glorie ale lui Ramses al III-lea prin invadarea regatelor lui Israel și Iuda în secolul al X-lea î.Hr.
Apoi, în secolul al VIII-lea î.Hr., nubienii sau kushiiții au revendicat în mod pașnic tronul egiptean într-o perioadă de tulburări politice. O succesiune de faraoni kushiți a condus Egiptul timp de aproape un secol, sub numele de Dinastia a 25-a, înainte de a fi alungați de invadatorii asirieni:
„Odată ce regii kushiți au preluat controlul, acesta a fost cu adevărat sfârșitul Egiptului ca putere independentă”, spune Cline. „Apoi au venit asirienii, urmați de perși, greci, romani și apoi de islam. Dacă vorbim despre Egiptul antic ca fiind o putere de sine stătătoare și fiind condus de egipteni, nu a mai fost niciodată la fel.”
Egiptul a cunoscut ultima sa tresărire de măreție sub Dinastia Ptolemeică (305-30 î.Hr.), o succesiune de faraoni macedoneni greci care au condus Egiptul după moartea lui Alexandru cel Mare. Cleopatra a VII-a este cel mai cunoscut dintre faraonii ptolemeici, care a construit o capitală elenistică magnifică în Alexandria.
Când Cleopatra și Marc Antoniu au fost înfrânți de împăratul roman Octavian (Augustus) în 30 î.Hr., Egiptul a devenit o provincie a Republicii Romane, punând capăt ultimei dinastii egiptene antice.
