Un clan de voievozi războinici a scris una dintre cele mai fascinante pagini din istoria medievală a românilor. Cavalerii-domnitori din neamul „Drăculeştilor”, erau temuţi şi respectaţi, provocând în luptele pentru putere unul dintre cele mai devastatoare războaie civile din istoria românilor.
În secolul al XV lea, Valahia, un tânăr principat de la nordul Dunării era răvăşit de războaie civile. Două mari clanuri feudale duceau o luptă fratricidă pentru putere.
Ambele se trăgeau din acelaşi os domnesc al marelui Basarab I, cel căruia tradiţia istorică îi atribuie întemeierea de facto a Principatului Valahiei sau a Ţării Româneşti, cum este cunoscută în istoriografia românească. Rivalii Dăneştilor, aşa cum se numea una dintre facţiuni, erau Drăculeştii un neam războinic care a scris una dintre cele mai fascinante şi totodată romantice pagini ale istoriei româneşti.
Din stirpea Drăculeştilor s-au ridicat în mare parte voievozi îndrăzneţi, vărsători de sânge dar cu aură eroică, un soi de cavaleri legendari ai creştinătăţii în focurile Balcanilor.
Uzurpare, râcă între fraţi şi răzbunare
La sfârşitul secolului al XIII şi începutul celui de-al XIV lea, ţările şi cnezatele valahilor din Muntenia, Oltenia şi zonele submontane se unificau în jurul centrului de putere de la Curtea de Argeş. Basarab, după cum arată unii specialişti, provenind din elita cumană care dominase politic şi militar această zonă, este cel care a unificat sub sceptrul său întreaga regiune de la sud de Carpaţi şi nordul Dunării. Basarab este cel care a reuşit să câştige Valahiei, un loc pe harta Balcanilor, după ce o victorie cu răsunet împotriva Regatului Ungariei, o mare putere a acelor vremuri.
Povestea Drăculeştilor începe de fapt cu Basarab şi această întemeiere a Valahiei. Urmaşii întemeietorului, Nicolae Alexandru, Vladislav Vlaicu şi Radu I au reuşit să consolideze statutul tânărului Principat. Se bătuseră primele monezi, în timpul lui Vladislav Vlaicu. Totodată, Nicolae Alexandru şi Radu I se ocupaseră de organizarea ecleziastică şi administrativă a Principatului.
Primii stăpânitori ai Valahiei, într-un original melanj de cultură apuseană şi balcanică s-au străduit cu diplomaţia şi arma în mână să-şi menţină independenţa ba chiar să încerce să-şi extindă teritoriul, la sud de Dunăre.
Apogeul Valahiei a fost atins în timpul domniei lui Mircea, fiul lui Radu I. În ciuda uraganului iscat, în Balcani, de puterea otomană, datorită politicii sale administrative, economice, militare şi diplomatice a reuşit să aducă prosperitate Ţării Româneşti şi totodată să asigure expansiunea sa maximă în istorie, reuşind să ocupe inclusiv Dobrogea, dar să stăpânească şi teritoriile ardelene ale Amlaşului şi Făgăraşului, dar şi Banatul de Severin.
Odată cu Mircea cel Bătrân, a fost sădită însă şi sămânţa unui conflict care va arunca în haos Ţara Românească. Este vorba despre un râcă veche, nedesluşită încă, între doi fraţi vitregi, Mircea şi Dan. Dan a fost fiul legitim cel mare al voievodului Radu I, al patrulea stăpânitor al Valahiei. A fost făcut cu prima soţie a voievodului, doamna Ana.
Mircea a fost cel de-al doilea băiat al lui Radu I, dar făcut cu altă femeie. În documente apare ca fiu al Calinichiei, nerecunoscută de fratele său vitreg, Dan, ca mamă.
„Aşadar, Mircea si Dan nu erau fraţi buni. În pomelnice avem numele primei soţii a lui Radu, Ana, care a fost maica lui Dan vodă, iar Calinichia nu era, cum s-a crezut, numele monastic al Anei la trecerea ei în călugărie, ci era o altă persoană, a doua doamnă a lui Radu”, explică P.P. Panaitescu în lucrarea sa ”Mircea cel Bătrân”.
Se poate bănui fie că Mircea era fiul mai mic, făcut cu o a doua soţie, fie că era un copil din flori, dar care avea tot dreptul la tron conform legislaţiei medievale româneşti privind succesiunea.
Se pare că cei doi fraţi, Dan şi Mircea nu se suportau. Iar de aici o râcă care a marcat istoria Valahiei timp de aproape un secol. Dan a domnit primul, fiind fiul cel mai mare. A pierit la scurt timp, după o domnie de numai un an. A fost însă un voievod războinic, purtând războaie şi cu ungurii, dar şi cu bulgarii.
Documentele din timpul lui Sigismund arată că acesta a invadat teritoriile ungureşti din zona Mehadiei, apoi l-a atacat pe ţarul de Târnovo, la sud de Dunăre. În jurul morţii sale s-au născut controverse. Laon Chalcocondil spune că Dan a fost otrăvit de fratele său Mircea, pentru a-i lua tronul. De cealaltă parte, o cronică bulgărească spune că, de fapt, Dan a murit în bătălia cu ţarul de Târnovo.
Cert este faptul că Mircea îi va urma imediat la tron, iar rivalitatea lor a rămas de poveste. Mai mult decât atât, urcarea pe tron a lui Mircea a stârnit nemulţumirea susţinătorilor lui Dan, din Oltenia. Acesta din urmă avea urmaşi care au fost ignoraţi în povestea succesiunii, tocmai pentru ca fratele mai mic, susţinut de boierii munteni, să capete domnia.
„Urcarea în scaun a lui Mircea după fratele său Dan a fost o lovitură dată împotriva liniei descendenţilor lui Dan vodă. Dan avea copii dintre care unii erau pribegi prin străinătăţi în timpul domniei lui Mircea ceea ce înseamnă că ei nu se împăcaseră cu domnia unchiului lor. Unul dintre dânşii, Ioan, era la Raguza în 1397, iar viitorul Dan al II lea deşi a luptat alături de Mircea în oştile sale, s-a dus mai târziu la Constantinopol şi a rămas acolo.(…). Aşadar, Mircea ajutat desigur de o partidă de boieri, a înlăturat de la domnie pe urmaşii precedecesorului şi fratelui său, alungându-i poate din ţară şi s-a aşezat el însuşi în scaunul domnesc.”, arată P.P. Panaitescu în aceeaşi lucrare.
Clanurile însetate de putere care au aruncat Valahia în haos
Atâta timp cât Mircea cel Bătrân a stat pe tron, urmaşii lui Dan nu au făcut nicio mişcare. Mircea avea susţinere din partea boierimii muntene, pe de o parte, dar şi a marilor puteri vecine, de cealaltă parte. După moartea lui Mircea şi urcarea pe tron a fiului său Mihail, în anul 1418, în Ţara Românească se va dezlănţui cel mai cumplit război civil.
Urmaşii lui Dan I se vor constitui în tabăra Dăneştilor, susţinuţi de boierimea din Oltenia. Urmaşii lui Mircea cel Bătrân vor forma facţiunea Drăculeştilor, cu sprijinul boierimii muntene. Ţara va fi sfâşiată de acest conflict. Domniile sunt scurte, agitate, fără progrese economice şi administrative. Voievozii luptă mereu pentru a supravieţui şi a se menţine pe tron. Bătăliile între clanurile boiereşti şi pretendeţii pe care-i susţin au aruncat ţara în haos, făcând-o vunerabilă în faţa dominaţiei otomane în special. Ba chiar, mulţi pretendenţi vor cere ajutorul ungurilor dar mai ales a turcilor pentru a se impune în faţa rivalilor.
Pe scurt, îi vor invita singuri să se implice, aproape total în politica internă a voievodatului. „Este epoca luptelor pentru tron, cu tot şiragul nenorocirilor şi umilinţelor care se leagă de o asemenea ispravă; este epoca desbinării în partide potrivnice care deseori recurg la ajutorul, ce trebuie plătit apoi aşa de scump,al străinilor. (…) Astfel stând lucrurile turcii nu mai găsesc în faţa lor rezistenţa îndârjită din vremea lui Mircea; domnii Ţării Româneşti li se închină, plătesc haraciu şi-i însoţesc în expediţii”, arată Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”.
Acest război civil între Dăneşti şi Drăculeşti va însemna pentru Valahia înapoiere şi supunere faţă de turci. Mai mult îndepărtare de cultura medievală central europeană. Mihail I, fiul lui Mircea, din tabăra Drăculeştilor este înlăturat de pe tron de Dan al II lea din neamul Dăneştilor. La rândul său Dan al II lea, este deposedat de putere de Radu ”cel Chel„. Fiii lui Mircea, din neamul ”Drăculeştilor„ se succed pe tron, întrerupţi de Dăneşti. Fiecare tabără cheamă în sprijinul său, ba pe unguri, ba pe moldoveni, dar cel mai adesea pe turci.
Cavalerii romantici ai Balcanilor
Cei mai faimoşi şi , de fapt, cei care vor reuşi să ajungă de-a dreptul legendari vor fi voievozii din clanul Drăculeştilor, adică urmaşii legitimi şi bastarzii lui Mircea cel Bătrân. Numele acestei facţiuni vine de la Vlad al II-lea, un fiu, se zice nelegitim, al lui Mircea cel Bătrân.
Acesta a fost atras de cultura cavalerească apuseană şi a trăit mai mult în acel spirit. În tinereţe s-a stabilit la Sighişoara, a învăţat meseria armelor ca un cavaler apusean şi a slujit lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei.
Ba chiar a fost şi comandant, în armatele sale. Vlad se distinge la turnirurile medievale dar şi pe câmpul de luptă. Cu această ocazie, în anul 1431 devine membru al Ordinului Cavaleresc al Dragonului, înfiinţat de Sigismund, ca Împărat al Sfântului Imperiu Roman, tocmai pentru campaniile împotriva Imperiului Otoman. Vlad a purtat din acel moment, ca blazon, un dragon.
În Valahia i se va spune Dracul din cauza acelei creaturi monstruoase care-i servea drept semn heraldic. A fost de două ori domn al Ţării Româneşti, reuşind să-i alunge de pe tron, pe Dăneşti, cu ajutorul regelui Ungariei. Ajunge, de nevoie şi în tabăra turcească, dar redevine cavaler cruciat, odată cu campaniile lui Iancu de Hunedoara, la sud de Dunăre, contra otomanilor.
Vlad este cel care da şi numele acestei dinastii, deşi mai veche, a Drăculeştilor. Vlad Dracul a sfârşit cumplit, fiind îngropat de viu, alături de fiul său Mircea, de boierii din tabăra Dăneştilor. Cel mai ilustru membru al neamului Drăculeştilor a fost Vlad al III-lea Ţepeş.
Cu domnii scurte şi zbuciumate acesta a continuat politica anti-otomană a bunicului şi tatălui său. Totodată a continuat războaiele cu familia rivală, răzbunându-şi tatăl şi tăindu-i pe boierii rivali. A devenit un personaj legendar, atât pentru efortul săi anti-otoman dar mai ales din cauza propagandei saşilor din Braşov care l-au transformat într-un monstru vărsător de sânge.
Un alt reprezentant legendar al neamului Drăculeştilor, a fost fără îndoială Radu de la Afumaţi. Copil din flori al lui Vlad Călugărul, Radu de la Afumaţi s-a remarcat pentru lupta îndârjită împotriva otomanilor. Se spune că a dat 20 de bătălii contra turcilor, majoritatea victorioase. A ajuns de legendă după victoria împotriva lui Mehmed Beg, Paşa de Nicopole. Un alt important membru al clanului Drăculeştilor a fost şi Radu cel Mare, cel care a domnit din 1495 până în 1508. Domnia lui Radu cel Mare s-a remarcat mai ales prin pace, prosperitate şi avânt cultural.
În multe cazuri Drăculeştii au fost ataşaţi mai ales culturii cavalareşti occidentale. Pe lângă părintele său, adevărat cavaler apusean, există şi reprezentări ale lui Vlad Ţepeş îmbrăcat în armură completă. De altfel, primul reprezentat al dinastiei Drăculeştilor, Mircea cel Bătrân este înfăţişat în armura unui cavaler vest-european.
„Cele două fresce de la Cozia, refăcute după cele vechi îl arată ca un cavaler apusean”, precizează şi P.P. Panaitescu în „Mircea cel Bătrân”.
În plus, Drăculeştii s-au remarcat ca războinici de temut, Vlad Dracul, Vlad Ţepeş sau Radu de la Afumaţi fiind renumiţi pentru calităţile lor războinice. În plus, au avut aura războinicilor cruciaţi, care dădeau mari bătăi de cap otomanilor. Cu excepţiile de rigoare, cea mai cunoscută fiind cea a lui Radu cel Frumos, un voievod turcit care a servit mereu intereselor Porţii.
