Când şi unde s-a format cu adevărat poporul român. Misterul apariţiei „rumânilor“ pe actualul teritoriu al ţării

Momentul precis în care s-a format poporul român este foarte puţin cunoscut în istoriografie, din cauza puţinelor izvoare scrise din perioada evului întunecat care a urmat antichităţii târzii. Abia la câteva secole de la retragerea aureliană din Dacia romană aflăm date despre o serie de localnici care nu-şi spuneau nici daci, nici romani, ci „rumâni” în urma unei sinteze dificil de descifrat.

Istoria originii poporului român este în continuare o temă generoasă de cercetare pentru specialişti. Puţinele dovezi şi mărturii clare privind formarea ”rumânilor” au dat naştere controverselor, uneori motivate şi de interese naţionaliste sau politice, în special în perioada interbelică.

Se bănuieşte că poporul român s-a format undeva în anii de început ai evului mediu, prin amestecul dintre autohtoni şi nou-veniţii în urma migaţiilor intense din antichitatea târzie şi evul întunecat, de pe tot cuprinsul spaţiului carpato-danubiano-pontic.

Românii sunt atestaţi clar şi fără niciun dubiu abia în secolele XII- XIII în special de cronicari maghiari sau slavi. Există însă câteva izvoare scrise foarte vechi dublate şi de o serie de cercetări arheologice care pot servi unei posibile reconstituiri a epopeii formării poporului român.

De la ultimii daci la primii români, o tăcere de câteva secole

Odată cu anul 275 d HR se încheia istoria Daciei Romane la nord de Dunăre. Practic, în acel an, administraţia, armata şi toţi cetăţenii romani care doreau să treacă la sudul Dunării au fost mutaţi de împăratul Aurelian în provincia romană Moesia. Motivele erau multiple şi lesne de înţeles. Dacia, acel teritoriu pe care astăzi se află România, a fost locuită de triburile barbare ale geto-dacilor.

Aceştia au fost cuceriţi de Traian în decursul a două războaie grele, terminate în 106 d HR cu ocuparea unei părţi a Daciei, corespunzătoare Transilvaniei, Banatului, Olteniei şi a unei părţi din Muntenia actuală. Era cea mai importantă zonă a regatului dac condus de Decebal. Şi asta fiindcă aici se afla capitala Sarmisegetusa, centrul spiritual şi politic al Daciei.

Dacia îngenuncheată a fost transfomată de Traian în provincie romană. Erau însă triburi geto-dace, numiţi ”dacii liberi„ care au rămas necuceriţi în afara graniţelor imperiului, în zone precum Moldova, Maramureş şi o parte a Munteniei. În special dacii nordici, temutele triburi ale costobocilor şi ale carpilor, alături de triburile germanice ale goţilor au dat un asalt de mai bine de un secol asupra Daciei romane şi a provinciilor sud-dunărene.

Roma, confruntată cu propriile probleme, abia făcea faţă acestor expediţii cumplite de jaf. Tocmai din această cauză, împăraţii romani care nu mai aveau vitalitatea, autoritatea şi geniul lui Traian, s-au trezit incapabili să apere provincia Dacia. Pe teritoriul ocupat de romani se aflau oraşe importante, precum Apulum, Napoca, Potaissa sau Romula. Era practicate meşteşuguri, agricultura şi extragerea aurului la Alburnus Maior.

Era o provincie importantă, dar imposibil de apărat în faţa atacurilor masive ale barbarilor, printre care se regăseau şi dacii liberi. Provincia a încăput pe mâna barbarilor, de facto, înainte de retragerea oficială. Mai precis în perioada 260-268, Gallienus pierde Dacia în faţa invaziilor germanice.

”Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; aceasta are de jur împrejur un milion de paşi, dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost pierdută”, scria Rufus Festus în „Scurtă Istorie a Imperiului Roman”. A urmat apoi decizia lui Aurelian de a retrage toate trupele rămase, dar şi rămăşiţele de administraţie romană, scăpate de furia atacurilor barbare, dincolo de Dunăre. Fluviul, era o frontieră solidă, apărată de numeroase puncte fortificate. Totodată Aurelian nu mai dorea să se complice cu o provincie roită de barbari, fiind ocupat şi cu luptele din Orient.

Aşa că în perioada 271-275 retrage tot ce înseamnă administraţie şi armată romană din Dacia, în provincia sud-dunăreană Moesia. „Deoarece toată Ilyria şi Moesia erau devastate, şi numai spera să o mai poată păstra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei.”, scria istoricul latin Eutropius.

În Moesia, la sud de Dunăre, Aurelian face două Dacii, Mediteraneea şi Ripensis. Au mai urmat câteva tentative ale împăratului Constantin cel Mare care în anul 326 trece la nord de Dunăre şi îi pacifică pe germanii şi iranienii care controlau teritoriul fostei provincii Dacia. „În acest an, Constantin, victoriosul şi preacucernicul, a pornit cu oaste împotriva germanilor, sarmaţilor şi goţilor şi a dobândit o izbândă temeinică cu ajutorul crucii”, scria în secolul VIII, Theophanes Confessor.

Cu toate acestea, stăpânirea romană nu se mai instaura la nordul Dunării. Din acel moment, ceţurilor istoriei se lasă şi asupra populaţiilor rămase la nord de fluviu. Oficial ele ca şi pământul pe care locuiau au fost oferite de romani, triburilor goţilor, care primeau calitatea de foederati ai Imperiului. Nimeni nu ştie cu certitudine, când populaţiile, daco-romane, dacice amestecându-se cu noii veniţi au devenit ”rumâni„.

Populaţii amestecate de goţi, slavi şi daci

Dacă izvoarele scrise tac în ceea ce priveşte formarea treptată a poporului român în perioada secolelor III-IX d HR, istoricii arată că există însă o serie de dovezi arheologice care arată o continuitate de locuire pe teritoriul carpato-danubiano-pontic dar şi urmele unei etnogeneze complexe în care sunt implicate multe populaţii în funcţie de sferele de influenţă şi de zona geografică. În primul rând este vorba de aşa numita cultură Sântana de Mureş-Cerneahov. Mai precis este vorba despre o imixtiune de culturi şi populaţii care au ajuns să locuiască împreună pe un areal întins. Numele culturii a fost evidenţiat de localităţile eponime, din Transilvania şi respectiv Ucraina. Existenţa acestei culturi este dovedită de aproape o mie de aşezări şi cimitire descoperite pe un arel uriaş, din Transilvania până în Ucraina, Moldova, Basarabia şi o mică parte din Belarus.

Propriu-zis această cultură, specifică în primul rând spaţiului carpato-danubiano pontic, arată continuitatea locuirii acestei zone inclusiv după retragerea aureliană, în secolele III-V d HR dar poate oferii şi indicii privind o posibilă imixtiunea etnică care a dus la formarea populaţiilor pre-româneşti. Din noul conglomerat făceau parte autohtonii daci în special triburile carpilor şi ale costobocilor, dar şi dacii romanizaţi din Transilvania, peste care s-au aşezat valurile de goţi germanici. În cadrul acestei imixtiuni culturale este dovedită şi participarea iranienilor, adică a triburilor sarmate.

”Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii,mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influenţe romane.

Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o ”cultura Sântana de Mureş-Cerneahov„”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”. Aceste populaţii au trăit şi creat împreună, erau agricultori, crescători de animale şi războinici, existând un amestec cultural, militar şi poate etnic între germanici,daci şi iranieni. Una dintre cele mai interesante dovezi ale acestei culturi, sunt cele scoase la iveală în anii 80 de renumitul arheolog botoşănean Octavian Şovan, în localitatea Mihălăşeni, judeţul Botoşani. Acolo au fost descoperite peste 520 de morminte ale unei populaţii amestecate de germanici, daci şi sarmaţi. Aceştia au trăit împreună în nordul Moldovei, mai bine de un secol, de la retragerea aureliană şi până după invazia hunică.

Populaţii romanizate şi proto-români

În lipsa unor izvoare scrise precise privind populaţiile din Dacia Romană, rămase după retragerea aureliană, tot descoperirile arheologice atestă continuitatea unor populaţii pe teritoriul Transilvaniei şi al Olteniei în special. Dovezile sunt arhicunoscute, referindu-ne în special la inscripţii funerare şi la obiecte de cult paleo-creştine. Automat nu mai putea fi vorba de urbanizare în spaţiile vaste, controlate de barbari în fosta Dacie romană, predominând ocupaţiile pastorale şi agricole. Însăşi peste aceste populaţii daco-romane din fost provincie romană la fel ca şi în zonele necucerite de Traian şi urmaşii săi, s-au aşezat valuri de migratori care au stăpânit pe diferite perioade, populaţiile autohtone, ducând la noi şi noi adaosuri culturale şi poate etnice. „Peste populaţia romanizată s-au aşezat succesiv sau concomitent, sarmaţi,germanici (goţi, gepizi, longobarzi), turanici (huni,avari), slavi, protobulgari, bizantini şi, în fine, ungurii de neam finougric, toate acestea petrecându-se între secolele III şi IX d HR”, scria Ioan Aurel Pop, în ”Istoria Transilvaniei Medievale”.

Mai mult decât atât, deşi erau populaţii sedentare, comunităţile romanizate, în căutare de resurse ”roiua” către zonele care nu au fost niciodată sub stăpânirea imperiului, precum Moldova, de exemplu. Astfel aceste populaţii au ajuns să se amestece aproape pretutindeni în spaţiul carpato-danubiano-pontic arată istoricul Ioan Aurel Pop. ”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat.

Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe”, preciza istoricul clujean în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”. Totodată în secolul VII, peste teritoriul spaţiului carpato-danubiano-pontic se revarsă şi triburile slavilor, atestaţi la fel arheologic prin obiecte sau aşezări. Unele dintre aceste aşezări întărite sunt chiar mixte, slave şi pre-româneşti precum cea de la Fundu Herţii, unde se pare că cele două etnii coexistau.

De la daci, romani, goţi, slavi şi iranieni la ”rumâni”

În câteva secole de locuit acelaşi spaţiu, prin ”roiri„ de populaţii daco-romane şi migraţii masive germanice sau slave, plus elemente turanice precum cumanii sau pecenegii în sudul Moldovei, Oltenia şi Muntenia, s-a format o nouă populaţie. Totodată istoricii, precum Ioan Aurel Pop, arată că poporul român s-a format atât la nord cât şi la sud de Dunăre, ca parte a romanităţii orientale. Existenţa acestei noi populaţii, numită de unii ulak, de alţii valahi,balak este dovedită deja în secolul IX-X atât de izvoare scrise dar mai ales de o serie de descoperiri arheologice. Astfel veche cronică turcească din secolul IX numită generic „Oguz-name” şi care descrie povestea hanului cuman Oguz, face referire la o populaţie din spaţiul carpato-danubiani-pontic numită ulac, asemănătoare ca formă cu valah. ” Când Kipceak a crescut mare şi a devenit voinic , ţările ruşilor, românilor (Ulac) maghiarilor şi başchirilor i-au devenit duşmane.”, se arăta în cronică.

Mai apoi celebră este cronica lui Anonymus, probabil din secolul XI sau XII, care atestă prezenţa românilor sau mai precis a vlahilor, prezentaţi drept ”blachus” în zona Transilvaniei, mai ales explicit prin cneazul Gelou din centrul regiunii, despre care spune clar că este ”un oarecare român”(quidam blachus). Mai mult decât arată şi realitatea etnică a zonei, Gelou, stăpânind peste români şi slavi, o populaţie amestecată. Tot din relatările lui Anonymus, rezultă că vlahii locuiau în toată regiunea, deşi cu lideri bulgari sau chazari, aşa cum este bănuit a fi Menumorut sau Glad. În orice caz, atunci când ungurii au ajuns în secolul X să atace Transilvania au găsit aici un popor român, deja format. La fel şi cumanii în Moldova secolului al IX lea, aşa cum indică ”Oguz Name„. Urmează apoi şi alte mărturii despre această populaţie, cu varianţii specifice de limbă, în cronicile ruseşti vechi. Despre prezenţa vlahilor scrie şi eruditul german Rudolf din Ems, la mijlocul secolului al XII lea, în poemul său ”Weltchronik”. Rudolf din Ems îi numeşte ”vlahii cei sălbatici„ şi locuitori ai ţării de dincolo de munţii cu zăpadă.

Vlahii şi un lider puternic al lor sunt prezenţi şi în Cântecul Nibelungilor, redactat probabil la mijlocul secolului al XII lea, dar cu variante bănuite încă din secolul al X lea. Aici se vorbeşte despre un duce Ramunc, care stăpânea în ţara vlahilor. ”Aici era ducele Ramunc, din ţara vlachilor, cu şapte sute de oameni venise el în grabă. Ca păsările zburătoare se vedeau ei sosind”, se arată într-o traducere al poemului german. Jans Enikel, un alt erudit german îi aminteşte la rândul său pe vlahi la mijlocul secolului al XIII lea. De altfel din acest moment, vlahii sunt tot mai des pomeniţi. Tocmai de aceea se presupune că poporul român s-a format în secolele evului întunecat, a migraţiilor, începând cu secolul III-IV până către secolul VIII-IX, chiar X d Hr. Dovezile scrise, sunt completate de cele arheologice, prin culturile evului mediu timpuriu de pe teritoriul spaţiului carpato-danubian, precum Cultura Dridu pentru secolele X-XI, după staţiunea eponimă din Ialomiţa, dar care s-a întins din sudul României până în Moldova.

” Cultura Dridu trebuie înţeleasă pentru mediile de caracter rural ale secolelor VIII-XI„, preciza reputatul cercetător Ion Nestor. De altfel în sutele de aşezări Dridu s-au găsit numeroase unelte agricole şi cereale carbonizate, semn al unor comunităţi sedentare, agricole. De altfel specialiştii consideră că această cultură Dridu este una dintre primele manifestări ale culturii şi civilizaţiei noului etnos cristalizat în acest spaţiu, şi anume poporul român. Mai veche totuşi decât cultura Dridu a fost atestată cultura Ipoteşti-Cândeşti, creaţie tot a acestui popor care se forma în acest spaţiu. Mai precis, cultura Ipoteşti-Cândeşti răspândită de la Nistru până la Munţii Balcani, cu diferite aspecte regionale este considerată caracteristică pentru secolul al VII lea d Hr. Totodată cronicile medievale occidentale arată că era binecunoscută povestea formării românilor pe acest teritoriu şi mai mult decât atât se arată că doar străinii le spuneau vlahii, valahi, blachi,ulaki. Ei înşişi îşi spunea „rumâni„.

”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii româneste?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român”, preciza Anton Verancsics în secolul al XVI lea. Acelaşi lucru îl arată şi italianul Francesco della Valle în acelaşi secol, spunând că valahii, ”se denumesc romani în limba lor”. Există de altfel o abundenţă de astfel de precizări, la numeroşi cronicari italieni, unguri sau germani.