Credința într-o viață de apoi, în care cei buni sunt recompensați cu un loc în rai, iar cei răi sunt pedepsiți în iad, este o învățătură de bază a creștinismului.
Unii se tem de viziunea populară despre iad. Alții se întreabă cum un Dumnezeu iubitor ar putea tortura oamenii veșnic pentru faptele lor rele din această viață.
Așadar, care este ideea creștină despre iad?
Ce este iadul?
Credința creștină despre existența iadului s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, fiind influențată atât de ideile evreiești, cât și de cele grecești despre viața de apoi.
Primele părți ale Bibliei ebraice, din jurul secolului al VIII-lea î.Hr., descriu viața de apoi ca fiind Sheol, o groapă întunecată și liniștită în care sufletele tuturor morților zăbovesc într-o stare minimă de existență, pentru totdeauna în afara prezenței lui Dumnezeu.
Până în secolul al VI-lea î.Hr. Sheol era din ce în ce mai mult văzut ca un loc temporar, unde toți cei plecați așteptau o înviere trupească. Cei drepți vor locui apoi în prezența lui Dumnezeu, iar cei răi vor suferi în chinul de foc care a ajuns să fie numit „Gheena”, descris ca un loc blestemat, cu mult foc și fum.
Primele reprezentări ale vieții de apoi din Grecia antică, un tărâm al lumii subterane numit „Hades”, sunt similare cu lucrurile descrise mai sus. Acolo, spiritele apatice ale morților zăboveau într-o existență crepusculară subterană, condusă de zeul morților. Răufăcătorii sufereau o întemnițare sumbră și se aflau în așa-zisa zonă Tartarus (Tartar).
Începând cu secolul al IV-lea î.Hr., după ce regele grec Alexandru cel Mare a cucerit Iudeea, elemente ale culturii grecești au început să influențeze gândirea religioasă iudaică. Până în vremea primelor evanghelii, între anii 65 și 85 d.Hr., Iisus face referire la credința evreiască în focul veșnic al Gheenei.
El menționează despre alungarea răufăcătorilor din Împărăția lui Dumnezeu și „cuptorul aprins” în care cei răi vor suferi durere și disperare și „unde va fi plâns și scrâșnire de dinți”.
Conform scrierilor antice, Iisus menționează, de asemenea, grecescul Hades atunci când descrie modul în care forțele răului – „porțile lui Hades ” – nu vor învinge binele.
Idei medievale despre iad
În creștinismul timpuriu, soarta celor din iad era descrisă în diferite moduri. Unii teologi susțineau că, în cele din urmă, toate ființele umane rele și chiar Satana însuși vor fi readuse la unitatea cu Dumnezeu. Alți învățători erau de părere că iadul era o „stare intermediară”, în care unele suflete vor fi purificate, iar altele anihilate.
Imaginea care a dominat în Antichitate a sfârșit prin a se impune. Iadul era locul unde sufletele damnaților sufereau pedepse chinuitoare și nesfârșite. Chiar și după învierea morților la sfârșitul lumii, cei răi urmau să fie trimiși înapoi în Iad pentru eternitate.
La începutul secolului al V-lea, această doctrină era predată în întreaga creștinătate occidentală. Ea a fost făcută populară în mod oficial de către papi de-a lungul Evului Mediu.
Teologii medievali au continuat să sublinieze că cel mai rău dintre toate aceste chinuri ar fi separarea veșnică de Dumnezeu, „poena damni .” Viziunile medievale ale vieții de apoi au oferit detalii mai explicite: gropi pline de flăcări întunecate, strigăte teribile, mirosuri înțepătoare și râuri de apă clocotită pline de șerpi.
Poate că cea mai amplă descriere a iadului a fost oferită de către poetul italian Dante la începutul secolului al XIV-lea, în prima secțiune a „Divinei Comedii”. Aici, sufletele damnaților sunt pedepsite pe măsura păcatelor lor.
