Cum erau cu adevărat dacii. Autorii antici, despre strămoşii noştri: „Văd la ei mai multă sălbăticie decât la lupi“

Despre daci au scris numeroşi autori antici. Aceştia oferă o imagine diferită faţă de cea încetăţenită în mentalitatea colectivă mai ales de istoriografia propagandistă. Grecii şi romanii care i-au cunoscut şi văzut îi caracterizează ca fiind războinici, sălbatici şi foarte inteligenţi.

Despre triburile dacilor, parte a sintezei care a dus la formarea poporului român, se vorbeşte mult încă de acum 2000 de ani. Istoria, obiceiurile şi însuşirile acestora au suferit etape de mistificare şi mitizare de-a lungul ultimilor 150 de ani.

Dincolo de interesele propagandistice şi de mitologiile naţionaliste, despre daci se ştie doar ce au scris grecii şi romanii sau ce s-a putut descoperi în siturile arheologice.

Având în vedere faptul că dacii practicau în special incineraţia, putem afla despre modul cum arătau sau ce însuşiri morale aveau strămoşii noştrii mai ales de la scriitorii, istoricii şi geografii antici. Informaţiile transmise de aceştia sunt deosebit de valoroase în schiţarea unui portret cât mai realist al acestor triburi.

Oameni robuşti cu păr blond-roşcat

Dacii erau purtătorii civilizaţiei fierului şi făceau parte din marele neam al tracilor, despre care istoricul grec Herodot spunea că sunt ”cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”. Totodată acesta precizează că traciil ”dacă ar avea un singur conducător sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, neamul lor ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”. Ei, bine, dacii, aşa cum arată specialiştii, dar şi istoricii antici, erau ramura nordică a triburilor trace şi locuiau un areal întins care cuprindea teritoriul de astăzi al României şi se întindea către est până la Nistru, către vest până aproape de Cehia de astăzi, iar în nord până la Carpaţii Păduroşi.

”Elenii îi consideră pe geţi traci. Ei locuiesc pe amândouă malurile Istrului”, scria geograful grec Strabon în secolul I d HR în „Geografia”. Totodată, aceste triburi nordice ale tracilor erau cunoscute fie sub numele de daci, aşa cum apar şi în „Comentari de Bello Gallico“ a lui Caius Iulius Caesar, sau sub numele de geţi, cum sunt consemnaţi în special în izvoarele greceşti. Alţi autori antici arată că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă şi chiar erau de acelaşi neam. „Şi dacii sunt o mlădiţă a geţilor”, scria istoricul latin Trogus Pompeius în ”Istoria lui Filip” din secolul I îHR. Autorii antici, mai ales cei care i-au cunoscut, îi descriu chiar şi fizic pe aceşti daco-geţi, triburi tracice care locuiau la nordul Dunării. Aceştia ne prezintă un popor de bărbaţi nordici, foarte robuşti şi înalţi.

De exemplu Horaţiu, celebrul poet latin, îi descrie în „Ode“ pe geţi drept „Aspri. Zdraveni din cauza regiunii friguroase”. Împăratul Iulian la rândul său vorbeşte despre ”tăria trupului“ la daci, în timp ce grecul Porhirios, în secolul al III-lea d.Hr., scria că „În ţinuturile de miazănoapte trupurile sunt mari. Stau mărturie celţii, tracii şi sciţii. Ţara lor este plină de umezeală şi are păşuni din belşug”. Mai mult decât atât, autorii antici arată că dacii aveau pielea albă, ochi albaştri şi păr blond sau roşcat, asemănători celţilor sau germanilor. Ovidius, de exemplu, poetul roman exilat în Dobrogea, spunea despre geţi că erau blonzi. Firmicus Maternus, un autor latin, la rândul său scria că „În Tracia toţi se nasc roşcovani”.

La fel spune şi Galen, un medic latin care a trăit în secolul al II-lea d HR, care arată că tracii, neam din care făceau parte şi dacii, erau albi la piele. ”Celţii, germanii şi întregul neam tracic şi scitic au pielea rece şi umedă. De aceea ea este moale, albă şi fără păr”. Totodată, toţi dacii din armata romană sunt descrişi ca fiind roşcaţi sau blonzi, cu pielea albă şi ochi albaştri. Doar despre unul singur, Licinius Licianus, cel care va ajunge de altfel împărat şi care era originar din Dacia Aureliană, se spunea că avea părul negru.

”Au glas aspru, chip sălbatic”

Tot autorii antici ne oferă indici şi despre felul cum îşi purtau dacii părul şi mai ales cum se îmbrăcau. Ovidius, poetul exilat în Dobrogea, i-a văzut cu ochii săi şi i-a descris în special în versuri. Stilatul roman a văzut un popor de bărbaţi aspri, care purtau plete şi bărbi. ”Au glas aspru, chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată”, scria Ovidius în ”Tristele”. Totodată, acelaşi Ovidius face şi referiri la modul în care se îmbrăcau triburile geţilor.

”Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,/ Iar feţele lor aspre sunt acoperite cu păr lung”, scria poetul latin. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi, dar şi alte reprezentări arată că într-adevăr dacii purtau barbă şi păr lung. În special scurt pe frunte şi laterale, lăsat lung pe spate. Apoi sunt plăcuţele de la Letniţa, care arată un războinic purtând părul lung, dar adunat în vârful capului. Cercetările arheologice şi reprezentările de pe columnă arată că îmbrăcămintea dacilor era variată şi îndeosebi determinată de statutul social. Mai precis, diferite tipuri de cămăşi lungi, strânse la brâu cu centuri, blănuri, piei, diferite tipuri de pantaloni, iar în picioare purtau îndeosebi opinci din piele.

Războinici sălbatici şi de temut

Ceea ce reiese din textele antice este că dacii erau triburi războinice. Dădeau dovadă de un curaj deosebit. Herodot spunea că erau ”cei mai cei mai viteji şi cei mai drepţi din neamul tracilor”. Vitejia lor deosebită este descrisă şi în alte izvoare antice. Războinicii daci au fost motiv de îngrijoare chiar şi pentru Traian, considerându-i adversari redutabili. ”În războiaiele cu parţii, când ostaşii noştrii erau atacaţi de arcaşii parţi cu celebrele lor arcuri cu săgeţi, acestea erau nimic pe lângă săbiile curbate ale dacilor, care au provocat pagube foarte mari trupelor noastre”, nota împăratul roman în 114 d HR.

De altfel, la daci istoricii, geografii sau literaţii antici prezintă o adevărată cultură a războiului. Neamuri gata oricând să se încaiere şi să intre în luptă. ”Ori de câte ori priveam la ţinutul geţilor, nu-i vedem pe geţi decât luptând”, scria Dion Chrysostomos, după ce a vizitat Olbia în 96 d HR. Acelaşi autor descrie aşezările dacice ca adevărate tabere de luptă, în care se aflau numeroase arme şi oameni bine antrenaţi care să le şi poarte.

”Am ajuns la nişte oameni întreprinzători. Acolo la ei puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi”. Mai mult decât atât, autorii antici îi arată ca pe nişte războinici cărora nu le era frică de moarte şi datorită credinţei lor în nemurire. „Neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare dintre oamenii care au trăit cândva, şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zalmoxes”, preciza împăratul roman Iulian Apostatul.

Alt autor roman, Pomponius Mela, confirmă la rândul său că geţii „sunt cu totul gata să înfrunte moartea”. Ovidius nu ratează nici el să descrie latura războinică a acestor triburi în ”Tristele”. ”Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,/ Văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decât la lupi./ Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei/ Şi zace la pământ învinsă de sabia cu care se duc luptele”. Totodată dacii sunt descrişi ca fiind inteligenţi şi fiind capabili să înveţe repede greaca sau latina.