Secretul drumurilor romane: Au rezistat peste 2000 de ani și sunt folosite chiar și astăzi

Acum mai mult de 2000 de ani, romanii construiau drumuri care, în multe privințe, erau la fel de bune ca cele din prezent, sau poate chiar mai rezistente. Este discutabil dacă autostrăzile de astăzi pot supraviețui secolelor.

Drumurile romane, pe de altă parte, au rezistat testului timpului. Multe dintre ele au rezistat peste 2000 de ani și pot fi folosite chiar și astăzi.

Fenomenul drumurilor romane

În mod surprinzător, romanii au împrumutat o parte din abilitățile lor de construcție de drumuri de la etrusci și cartaginezi – adică de la civilizații chiar mai vechi. Primele drumuri romane – pe atunci simple fâșii de teren nivelate și compactate care legau așezările – au apărut în jurul anului 500 î.Hr. Via Latina, unul dintre cele mai vechi drumuri dintre Roma și Capua, a fost construit în anul 490 î.Hr. și este renumit și pentru catacombele creștine timpurii pe care le conține.

Mai târziu, au fost construite drumuri de pietriș pavate cu pietre asemănătoare țiglelor. Pentru ca Roma să își consolideze puterea asupra vastelor sale teritorii, era nevoie de drumuri numeroase și bine făcute: imperiul avea nevoie de un transport cât mai rapid și mai ușor între provincii, atât pentru deplasarea trupelor, cât și a funcționarilor.

Nu a trecut mult timp până când comercianții și-au dat seama de avantajele acestor autostrăzi romane. Într-o perioadă în care afacerile se desfășurau în principal pe mare, negustorii romani stăpâneau circulația mărfurilor pe uscat. Drumurile erau folosite și de cetățenii romani, care se deplasau fie cu ajutorul trăsurilor, fie pe jos. Una dintre cele mai importante funcții ale drumurilor romane era aceea de a asigura trecerea mesagerilor – mesageri care livrau mesaje poștale.

De asemenea, mărfurile erau transportate în căruțe trase de boi. Legea prevedea o lățime minimă a drumului de 2 metri și 30 de centimetri, dar, de fapt, lățimea era de 7 metri. Astfel, două trăsuri care se intersectau puteau trece ușor una pe lângă cealaltă.

Rețeaua romană de drumuri era uimitoare: la apariția Imperiului Roman Târziu existau nu mai puțin de 370 de drumuri principale în 113 provincii, iar lungimea totală a arterelor de transport care legau orașele acestui vast stat era de aproximativ 400.000 de kilometri. Drumuri existau chiar și în unele dintre cele mai îndepărtate provincii ale imperiului.

Tehnici de construcție a drumurilor romane antice

Dacă Evul Mediu nu ar fi existat, iar Noua Epocă ar fi înlocuit pur și simplu antichitatea, dezvoltând și perfecționând toate realizările acesteia, nu putem decât să speculăm la ce nivel ar fi ajuns construcția de drumuri în întreaga lume. La urma urmei, cele mai vechi drumuri au existat pentru mult mai puțin timp decât drumurile romane – acestea din urmă au avut o durată de viață nu de zeci de ani, ci de secole, ajungând uneori la 1000 ani sau chiar mai mult.

Romanii aveau mai multe formule de succes pentru construirea rețelelor de drumuri.

Drumurile erau cât se poate de drepte. Acest lucru a fost făcut pentru a face reparațiile mai ieftine. Romanii nu și-au construit „bulevardele” o dată pentru totdeauna și, desigur, pavajul trebuia reparat din când în când. Era mai ușor și mai ieftin să se repare un drum drept.

A doua trăsătură distinctivă a construcției de drumuri a fost utilizarea de materiale locale, găsite în apropiere, din cariere deschise. Fie că era vorba de nisip, pietriș sau piatră spartă, drumul era construit din „tot ce era la îndemână”. La construcția drumului au fost implicați diverși meșteri. Prima etapă a implicat munca unui topograf, care efectua calcule și măsurători și poziționa reperele de-a lungul traseului.

Drumul era proiectat de un inginer care ținea cont de particularitățile terenului, iar constructorii, fie ei sclavi sau soldați, erau responsabili de execuția efectivă. Suprafața care urma să facă parte din drum era coborâtă prin nivelarea și compactarea stratului inferior de pământ.

Ulterior, era umplută cu pietre mari, de mărimea unei palme sau mai mari. Ele reprezentau bazele drumului. Următorul strat era un amestec de rocă zdrobită, pietre sparte, uneori var sau nisip, dacă era disponibil pe plan local. Stratul superior al drumului era alcătuit din pietriș mic, nisip, var sau acoperit cu pământ; era atât moale, cât și durabil.

Atunci când constuiau un drum, romanii țineau cont în primul rând de umezeala solului. Astfel, în cazul unor drumuri din Asia şi Africa se folosea un singur strat pentru drum, însă în cele mai multe zone se foloaseau trei – patru straturi.

În orașe, drumurile erau pavate cu pietre masive peste straturile menționate mai sus – astfel încât suprafața drumului să fie plană. Aspectul modern al drumurilor păstrate încă din antichitate (cum ar fi cele din Pompei) ar putea sugera că deplasarea pe drumurile romane era comparabilă cu cea pe care se face în zilele noastre, dar nu a fost deloc așa.

Nu trebuie să uităm de secolele care au trecut de când acest pavaj a fost construit sau reparat ultima dată. Nu există nicio îndoială că, atunci când erau folosite de romani, drumurile erau mult mai plate și mai ușor de parcurs. Drumurile asfaltate se găseau doar în orașe.

O rută de o importanță majoră a fost Via Appia sau Calea Appia, pe care poeții o numeau în antichitate „regina drumurilor”. Acest drum a fost construit în anul 312 î.Hr. de către liderul militar și omul de stat Appius Claudius Caecus și, potrivit tradiției, a fost numită în onoarea omului de stat. De altfel, era principalul drum consular din Imperiul Roman.

Partea superioară a pavajului a fost curbată în așa fel încât să asigure drenajul în caz de ploaie. Marginile drumului au fost pavate și s-au pus borduri. Așadar, nu există nimic fundamental nou în proiectarea drumurilor pe care omenirea l-a inventat în ultimii 2000 de ani. Există chiar și versiuni conform cărora romanii foloseau amestecuri de beton pentru stratul superior al drumurilor (pe care știau cum să le facă). Mai mult decât atât, betonul roman era incredibil de rezistent.

Soarta drumurilor romane

La începutul noii ere, Imperiul Roman era străbătut de o rețea de drumuri, cu numeroase artere principale care se ramificau din orașul Roma. Legăturile foarte bune între Roma şi celelalte provincii ale imperiului au dat naştere şi expresiei „Toate drumurile duc la Roma”.

De-a lungul drumurilor existau fel de fel de localuri – la fiecare 25-30 de kilometri un călător se putea odihni, hrăni și putea avea grijă de animalele sale. Adesea, în jurul acestor construcții pentru călători se dezvolta un sat întreg. În plus, rutele spre (sau dinspre) Roma erau adesea locul de odihnă al cetățenilor: legea nu permitea înmormântările în interiorul limitelor orașului, astfel că morții erau îngropați de-a lungul drumurilor principale.

Și drumurile au avut un rol la căderea Romei – un rol important și destul de sumbru: disponibilitatea unor rute convenabile nu a făcut decât să-i ajute pe barbari în înaintarea lor prin imperiu. Obiceiul de a scurta drumurile a fost asigurat prin construcția de poduri, chiar și de tuneluri. Toate acestea au ușurat mult sarcinile cuceritorilor.

Fragmente de drumuri romane au supraviețuit în toată Italia și nu numai, precum și în Pompei și Herculaneum (în prezent Ercolano, Italia), orașe care au fost îngropate cândva sub cenușa Vezuviului.

În plus, multe dintre autostrăzile moderne sunt construite pe drumuri vechi. În Italia, Via Cassia merge de la Roma până în Toscana, iar Via Aurelia până în Franța. Chiar și în Egipt există o „amprentă romană” – Via Hadrian, fondată cândva de împăratul Hadrian în memoria tânărului Antinoy, care s-a înecat în Nil.

În ceea ce privește țara noastră, arheologii din zona localitatii salajene Sutoru au găsit un drum roman foarte bine conservat pe tronsonul 3B din Autostrada Transilvania, în județul Salaj, în anul 2021. Porțiunea de drum era aproape intactă și, conform arheologilor, datează de aproape 2000 de ani.