De ce ne numim azi Țara, România și nu DACIA ??!!!
De ce ??!!!
ne numim azi Tara, România si nu DACIA
Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial.
Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.
Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.
O scurtă incursiune în procesul care, a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevarul istoric.
Ţara noastră avea un nume, …. Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor?
De ce nu a primat raţiunea?
De ce nu a primat mândria?
De ce nu a primat logica?
Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei, dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cincizeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Vlahiei, tot în unanimitate.
Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite.
Ale cui Principate Unite?
Ale Daciei?
Ale României?
Ale Moldo-Vlahiei?
O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente.
În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania).
În noul nume al ţării noastre”Rumania” nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea.
Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale… nimănui!
Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări – formate din unirea a două principate – să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.
Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente… nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia (pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.
Marile puteri europene au ….interzis ( !!! ) atunci folosirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse.
Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”.
Dar de ce nu ale Daciei?!
Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate – în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri – au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii – Muntenia, Transilvania şi Moldova – într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.
Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci.
Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47 ), Nicolae Bălcescu a scos – împreună cu August Treboniu Laurian – prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”.
Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.
Vasile Alecsandri, însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii. (…)
Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.
Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).
Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „Decebal către popor”:
„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum ar vrea un neam călau
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
………………………………………….
Din Zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori;
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit,
Dar nu-i totuna Leu să mori
Ori Câine-nlănţuit.
…………………………………..
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”
Si tot poetul George Coşbuc nu isi poate ascunde ura impotriva navalitorilor romani in poezia “Un cântec barbar”:
Voi lasi datatori de porunci,
Mai râdeti ! Nevolnica turma,
Mai râdeti, ca-i râsul din urma !
S-apropie ziua ! si-atunci
Vedea-veti, trufasi romani,
Câmpiile voastre-necate
De vuietul multor armate,
Ca vuietul apelor mari
Veni-vom ca-n ziua de-apoi ;
Va plânge cu hohote zarea
De care, de cai, de strigarea
Multimii pornite spre voi !
Iesi-vor, din negru pamânt,
În zale de-argint cavalerii,
Puternici ca grindina verii,
si roibii cu narile-n vânt
Vor trece-n salbatic galop
Spre Roma ! si miei vor fi leii,
Fugi-vor de spaima miseii
Cuprinsi de pornitul potop
Spre Roma ! Calcând pe cohorti
Razbi-ti-vom colosul de-aproape
si nu va fi cine sa-ngroape
Multimea cea mare de morti !
Din Istru vom face pârâu,
Sa-l umpli, romane, cu sânge,
Cu lacrimi pe care le-or plânge
Nevestele neamului tau !
si nu vei putea sa mai pui
În siruri înfrânta-ti armata,
si-om face sa fie odata
Toti corbii si lupii satui !
Caci vultur sa fii, un colos,
Cu aripi de repezi furtune
si cuibul în cer de 1-ai pune:
De-acolo noi da-te-vom jos !
Ce-i viu sfâsia-vom în dinti ;
Aprinde-vom templele tale ;
Vom naste pustiul în cale ;
Vom face pe-ai vostri parinti
( să strige, să strângă din dinți)
S-ascunda trufasul lor chip
În toga, plângând de rusine,
I-om trece sub furci caudine,
I-om pune cu fruntea-n nisip.
Si fara de mila, calai,
În fase strivi-vom poporul,
si mândri vom pune piciorul
Pe gâtu-mparatilor tai !
Vom face cât cerul de nalt
Mormanul cadavrelor crunte
si munte vom pune pe munte
si cerului da-vom asalt.
Pe-al vostru Zeus-pigmeu
L-om prinde de barba-nhatându-l,
Cu tronu-i cu tot rasturnându-1
Din cer, caci acel Dumnezeu
Ce lasa pe-al vostru pamânt
Sa creasca atâta urgie,
Acela nu poate sa fie
Nici mare, nici tare, nici sfânt.
Ah, dac-am putea masura
Pe cât ni-e de plina masura,
Vedea-vei ce multa ni-e ura,
În ziua din urma a ta !
Ca daca voi toti ati muri
De spaimele mortii nainte
De-al nostru sosit, din morminte
V-am scoate de-oriunde veti fi !
si razbunatoarelor sorti
Le-am face cu palma dreptate,
Caci fetele voastre le-am bate,
Scuipându-ti pe fiii tai morti !
Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Printre ei, Marin Sorescu se remarcă printr-o lirică de necontestată originalitate.
În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-simbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte …Decebal:
„ Deasupra tuturor, în turla neagră
Pe norii de otravă
Stă Decebal.”
Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună.
Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge.
În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.
!!!!…Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recentii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor, este un act de Trădare !
Un deosebit de sensibil şi profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia, Pavel Corut evocă – în „Sămânţa geto-dacă” – nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar şi speranţa unui neam milenar care renaşte din „recea carapace dacă” :
„Ploua cu spaimă şi durere
Peste cetatea mea învinsă,
Cădeau bărbaţii în tăcere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…
Ardeau străbunele altare,
Se coborâse Ceru-n bernă,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternă.
Stam gol pe vechile altare,
Priveam tăcut oştiri străine,
Lovind în trupu-mi de cleştare,
Făcându-mi templele ruine.
În recea carapace dacă,
Eram sămânţa de milenii,
Un bob de jar sortit să facă
Un foc splendid, la semnul vremii ”
Poezia noastră contemporană are valori care rămân înscrise cu mândrie peste decenii şi secole în analele literaturii.
Unul dintre poeţi actuali ai ţării noastre, Adrian Păunescu şterge praful uitării şi al ignorării dacilor rostind răspicat o convingere care îl onorează şi care ne onorează deopotrivă pe noi toţi, cei care simţim flacăra nestinsă a marilor înaintaşi.
„Din nou, dacii liberi” este o poezie- testament care va străbate veacurile:
„Noi n-am avut nevoie
Să luam adeverinţe
Că vieţuim acasă,
În patrie la noi,
Am fost şi vom rămâne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război.
………………………………….
Numiţi şi Ţara noastră
Cu numele ei Dacic
……………………………
Aceasta dăm de ştire,
De sub pamântul nostru,
Urmaşilor în care
Reînviem acum.”
În final vă las pe dumneavoastră să decideți cine a avut dreptate si cine nu.
