Originea misterioasă a tătarilor, războinicii care luau zeci de mii de robi

Până în secolul al XVIII-lea, tătarii au reprezentat o amenințare constantă pentru Principatele Române. Deși inițial considerați mongoli, cercetările recente sugerează că originea lor rămâne un mister. Unii experți susțin că sunt rezultatul unui amestec etnic turco-mongol, dar originea misterioasă a tătarilor este mai complexă de atât.

În mentalitatea colectivă românească, tătarii sunt percepuți ca arhetipul personajului negativ în contextul istoriei medievale. Poveștile, legendele și istoriografia îi descriu ca prădători nemiloși, lacomi și malefici.

Existența și influența tătarilor în apropierea teritoriului românesc reprezintă un subiect complex. Originea acestor războinici ai stepei rămâne încă neelucidată, fiind răspândite numeroase concepții eronate în legătură cu ei.

Originea misterioasă a tătarilor

Contrar credinței populare, tătarii nu erau exclusiv mongoli. Cercetările arată că erau, cel mult, un amestec etnic în care mongolii aveau o prezență minoritară. Există și teorii conform cărora aceștia erau total diferiți etnic.

Tătarii au ajuns în Europa alături de mongoli în timpul marii invazii din secolul al XIII-lea. Stilul lor de viață și de luptă era similar cu al mongolilor, ceea ce a contribuit la confuzia legată de originea lor.

După moartea lui Ginghis Han și invazia condusă de către Batu Khan în Europa în anul 1241, tătarii au însoțit mongolii în număr mare.

Deși deseori asociați cu mongolii, mulți experți consideră că acești tătari erau triburi turcice, nu mongole, care trăiau în nord-estul Mongoliei încă din secolul al V-lea î.Hr. Au fost asimilați de influența mongolă și au participat la invazia spre Europa.

Limba lor era turcică, fiind considerați de mulți experți a fi înrudiți cu kipchack sau cumanii. Numele lor provine dintr-o expresie chineză, „ta-ta”, care semnifica „murdar” sau „barbar”, chinezii intrând în contact cu ei în timpul invaziilor asupra teritoriilor chineze.

„Numele de mongol desemna în epoca dinastiei Tang (sec.VII-IX) un trib care trăia pe cursul superior al Amurului, şi care era cunoscut prin sălbăticia sa; în cursul sec. X si XI, acest trib s-a deplasat către sud-vest si a ajuns în regiunea udată de fluviile Onon si Kerulen; el ocupa, în cele din urmă, Mongolia orientală şi s-a izbit de tătari, trib turc care trăia pe cursul inferior al Kerulenului, și cu care s-a luptat permanent suferind atunci înfrângeri grave. Dintr-o întâmplare ciudată, numele tătarilor, pe care mongolii îi biruiseră, a ajuns să le fie dat lor, atât de către chinezi, cât și de către populațiile occidentale, deoarece numele tătarilor dobândise un mare renume în toată Asia, datorită rolului important pe care aceştia l-au jucat timp de mai multe veacuri”, precizează istoricul Louis Hambis.[sursa]

De altfel se vorbește și despre o turcizare a Hoardei de Aur, după retragerea mongolilor din zona europeană și stabilirea lor în stepele nord-pontice.

Cronicarul arab Al Omari preciza în secolul al XV lea, la aproximativ două secole după marea invazie mongolă: „Tătarii s-au amestecat cu kipcack și au început să se încuscrească între ei și să împartă pământurile între ei”.

Sunt destui specialiști care cred că tătarii erau de fapt un amestec etnic mongol-turcic. De altfel, tătarii din nordul Mării Negre, adică Hanatul Crimeei, vorbeau deja limba turcă.

Tătarii, coșmarul românilor în Evul Mediu

După marea invazie mongolă din anul 1241, care a devastat inclusiv zonele locuite de români, hoardele lui Batu Han s-au retras către zona asiatică. Uimitor ar spune unii, dar justificat din punct de vedere al specialiștilor.

„Retragerea trupelor conduse de Batu Han din stepa panonică a surprins Europa acelor vremuri. Cauzele au fost diverse, pornind de la luptele interne cauzate de moartea marelui Han Ogodai de la Karakorum (11 decembrie 1241), până la epuizarea trupelor, care ar fi trebuit să controleze un teritoriu întins şi locuit cu populaţii ostile lor. Şefii mongoli considerau că noile cuceriri nu puteau fi menţinute în cazul unei riposte astatelor creştine şi au preferat să le abandoneze. Prăzile obţinute erau îndeajuns de mari pentru a satisface pe luptători.”, precizează istoricul Daniel Ciucălău în articolul său Hoarda de Aur şi spaţiul nord dunărean la începutul statalităţii româneşti din revista ”Acta Moldaviae Septentrionalis”, numerele VII-VIII.

În stepa nord-pontică, hoarda mongolă se divide în diferite facțiuni. Batu Han, întorcându-se la Karakorum cu trupele sale, sprijină pretențiile la tron ale vărului său Monghe. Ca recompensă, obține controlul asupra teritoriilor nord-pontice și a zonelor învecinate Volgăi. În aceste regiuni, Batu Han stabilește statul cunoscut sub numele de Hoarda de Aur, cu capitala la Sarai.

„Odată cu înfiinţarea Hoardei de Aur în 1243, prin desprinderea părţii nord vestice a imperiului creat de Gingis Han, ameninţarea mongolă se va prelungi, iar presiunile exercitate de acest nou centru de putere vor avea repercursiuni ce se vor resimţi pe parcursul secolelor următoare.”, scrie Daniel Ciucălău în acelaşi articol.

Din stepele nord-pontice, tătarii Hoardei de Aur extind influența lor militară asupra teritoriilor care formează Moldova de astăzi, până la apariția frontierei de apărare a Ungariei sub conducerea lui Dragoș, și ulterior, până la întemeierea Principatului Moldovei de către Bogdan I.

Chiar și după stabilirea și recunoașterea principatului est-carpatic, raidurile tătarilor continuă să afecteze atât Moldova, cât și Țara Românească.

Moldova era în special vulnerabilă. După desființarea Hoardei de Aur și înființarea Hanatului Crimeii în anul 1441 sub conducerea lui Haci Ghirai, atacurile tătarilor asupra Moldovei au continuat, având un impact major.

În plus, invaziile tătarilor au afectat și teritoriile rusești și poloneze. De exemplu, la sfârșitul secolului al XIV-lea, moldovenii conduși de Ștefan I au trimis ajutor regelui polonez Vladislav Jagello după ce tătarii au atacat teritoriile leșilor de două ori.

Moldova a suferit greu din cauza atacurilor tătarilor. Între anii 1436 și 1440, două invazii puternice au devastat zonele de la Botoșani până la Bârlad. Astfel de invazii aveau loc aproape în fiecare an.

După anul 1475, tătarii au devenit vasali ai otomanilor și acționau conform ordinelor acestora. De exemplu, când otomanii au invadat Moldova condusă de Ștefan cel Mare, tătarii i-au sprijinit. După moartea voievodului, tătarii au continuat să atace puternic în timpul domniei fiului său, Bogdan cel Chior, și în timpul lui Ștefăniță.

Atacurile tătarilor au fost devastatoare, în special pentru populația locală. Pe lângă distrugerile materiale, tătarii capturau oameni pentru a-i vinde ca sclavi în Imperiul Otoman. Numai în urma atacului din anul 1510, cronicile menționează peste 70.000 de prizonieri.

Ștefan cel Mare, coșmarul tătarilor

Moldovenii au fost poate cei mai adaptați la atacurile tătarilor. Trăind sub amenințarea popoarelor de stepă timp de secole, românii din estul Carpaților au preluat strategiile de luptă ale acestora. Moldovenii dispuneau de o cavalerie ușoară extrem de agilă, compusă în principal din răzeși, capabilă să contracareze și să atace cu putere hoardele tătărăști. În plus, au învățat și tehnica trasului cu arcul în timp ce călăreau.

„Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă”, preciza cronicarul polonez Martin Bielski.

Ștefan cel Mare, sub al cărui domnie Moldova a cunoscut apogeul, comanda o armată temută, cu peste 60% din efective formate din cavalerie. De aceea, voievodul moldovean a dat o lecție zguduitoare tătarilor în anul 1470.

Tătarii, veniți în căutare de pradă în Moldova, au fost întâmpinați la Lipinți, lângă Nistru, de către cavalerii lui Ștefan cel Mare și au fost înfrânți în luptă. Se spune că chiar fratele sau fiul hanului tătar a fost capturat și ucis.

„Oastea tătarilor de pe Volga, după ce pustiise răsăritul Poloniei, s-a abătut asupra Moldovei; se pare că oastea condusă de Eminek, fiul hanului, a dat două lupte cu domnul Moldovei; cea mai zdrobitoare a avut loc la Lipnic, aproape de Nistru; tătarii au lăsat mulţi morţi pe câmpul de luptă; au fost prinşi mulţi captivi, printre care şi fiul marelui han”, a scris istoricul Violeta Anca Epure în revista „Codrul Cosminului”, nr. 10, 2004.

În anul 1518, în timpul domniei lui Ștefăniță Vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare, tătarii au fost din nou învinși de moldoveni și suferit o înfrângere grea.

Implicarea mai puţin ştiută a tătarilor în sprijinul comerţului

Pe lângă raidurile rapide de jaf, care făceau parte din stilul de viață al popoarelor de stepă, tătarii au avut și o latură mai puțin cunoscută publicului larg.

După înființarea Hanatului Crimeei, cu centrul în Peninsula Crimeea, tătarii au început să adopte un stil de viață mai sedentar. Hanii s-au concentrat pe comerț și pe dezvoltarea urbană. După anul 1475, au devenit vasali ai Imperiului Otoman, dar au încheiat și tratate cu statele creștine. Ei au promovat dezvoltarea orașelor de tranzit pentru caravanele comerciale, iar hanii au devenit protectori ai comerțului.

Prin intermediul Hanatului Crimeei, tătarii au avut un rol esențial în revigorarea rutelor comerciale dintre Occident și Orient, pe uscat.

În ciuda activităților tradiționale nomade, cum ar fi creșterea animalelor, tătarii s-au remarcat și ca meșteșugari, în special în prelucrarea metalelor.

Totuși, tătarii erau implicați și într-una dintre cele mai crude forme de comerț: piața de sclavi, unde mulți erau capturați în timpul raidurilor.

Puterea tătarilor a cunoscut declin odată cu expansiunea Imperiului Rus. În anul 1783, Hanatul Crimeei a fost cucerit și anexat de Imperiul Rus sub conducerea Ecaterinei cea Mare.