Ienicerii, corpul de elită al armatei otomane: Războinicii care făceau ravagii peste tot pe unde treceau

Disciplinaţi, loiali şi capabili, ienicerii reprezentau punctul forte în ceea ce privea expansiunea Imperiului Otoman. Aceștia au rămas cunoscuţi în istorie pentru faptul că făceau ravagii peste tot pe unde treceau şi nu aveau milă pentru cei care li se opuneau.

Ienicerii erau unitățile militare de elită ale imperiului. Denumirea de ienicer este derivată din sintagma turcească „Yeni çeri”, care înseamnă „noul corp (de armată)”.

Ienicerii pot fi comparați cu alte grupuri de războinici renumiți, cum ar fi legiunea romană sau spartanii. Un grup de războinici sclavi foarte bine pregătiți, ienicerii au lăsat numeroase dovezi ale tenacității și durității lor de-a lungul existenței lor de aproape jumătate de mileniu.

Începând cu secolul al XIV-lea, ienicerii l-au servit direct pe sultanul otoman, ei fiind corpul de elită al armatei otomane. Implicarea lor în armată și în politică s-a schimbat de-a lungul secolelor, dar ienicerii au rămas fundamental importanți în societatea otomană.

Grupul ienicerilor a existat timp de aproape 500 de ani

Ienicerii au existat timp de aproape 500 de ani, unitatea lor fiind creată în 1380 d.Hr. Formați de sultanul Murad I, ienicerii au rezistat până în 1826, când sultanul Mahmud al II-lea a desființat acest corp de elită al armatei otomane.

În acea perioadă, ienicerii au fost o parte esențială a armatei otomane. Trupele de elită erau distincte de alte facțiuni ale armatei otomane, cum ar fi sipahii născuți liberi. Ei erau în mare parte cavalerie, în timp ce ienicerii erau trupe de infanterie.

Au fost sclavi care au făcut un jurământ de celibat

Inițial, ienicerii au fost o forță de luptă formată în întregime din sclavi. Acești sclavi, cunoscuți sub numele de „kul”, erau, din punct de vedere legal, proprietatea sultanului otoman. În primele două secole de existență, ienicerii au fost recrutați aproape în întregime din familii de țărani creștini din cadrul imperiului.

Este posibil ca aceste grupuri să fi renunțat în mod liber la copiii lor în speranța de a le oferi o viață mai bună, însă, din punctul de vedere al autorităților islamice, erau loiali doar sultanului.

Copiii urmau să fie aduși în capitală, convertiți cu forța la islam și instruiți intensiv pentru serviciul militar. Ienicerii erau supuși multor reguli stricte, inclusiv jurământului de celibat. Ideea că ienicerii nu se vor căsători niciodată le era impusă pentru a-și menține loialitatea absolută față de sultan.

Ei au servit, de asemenea, ca pompieri în marile orașe otomane

Pe măsură ce rândurile ienicerilor creșteau, Imperiul Otoman a găsit alte roluri pe care forța de luptă să le îndeplinească. Ienicerii au fost detașați în tot imperiul, în principal în roluri militare, dar au preluat mai multe sarcini municipale în orașele cele mai populate.

În cele mai mari metropole otomane, ienicerii serveau ca pompieri, punându-și la treabă pregătirea militară prin stingerea incendiilor înainte ca acestea să se răspândească în cartierele aglomerate.

„Corbaci”, un grad militar al corpului ienicerilor din Imperiul Otoman

Oricât de mult se temeau și venerau ienicerii, stăpânii lor nu au vrut niciodată să-i lase să-și uite locul de vasali ai Imperiului Otoman. Echivalentul unui colonel, în rândul ienicerilor, era cunoscut sub numele de „çorbaci” (chorbaji), care se traduce prin „persoană responsabilă de çorba (supă)”. Cuvântul este încă folosit în turcă și bulgară cu sensul de „șef”. Este, de asemenea, și un nume de familie printre sirieni (unde se pronunță ca Shorbaji), albanezi sau libanezi.

Acești comandanți nu găteau de fapt supa nimănui, dar titlul era menit să contureze viața lor de servitute. Cu toate acestea, exista o anumită mândrie în a fi çorbaci.

Ei au creat prima fanfară militară

Fanfarele militare reprezintă o parte importantă a istoriei războiului. Ienicerii au inițiat această tradiție și li se atribuie formarea primelor trupe militare din istorie.

Fanfarele ienicerilor ajutau trupele să-și mențină ritmul unic de marș și includeau o mulțime de țambale, tobe și goarne. Fanfarele au continuat să facă parte din cultura ienicerilor până la sfârșitul existenței lor.

Muzica ienicerilor, prin intermediul acestor formații, a avut o mare influență asupra lumii occidentale. Instrumentele, stilul lor vestimentar și stilurile muzicale s-au regăsit în Europa până la mijlocul secolului al XIX-lea.

Grupul lor era format din peste 100.000 de membri

Primii ieniceri au fost sclavi și prizonieri de război care s-au predat sultanului otoman. Acest mic grup s-a mărit de-a lungul secolelor, ajungând să includă zeci de mii de oameni, dintre care mulți erau mai degrabă vasali loiali decât prizonieri de război.

La apogeul puterii lor, și mult după ce tradițiile stricte de recrutare au dispărut, ienicerii numărau mai mult de 100.000 de oameni. Cu toate acestea, nu toți acești membri erau luptători, organizația primind tot mai mulți non-combatanți în rândurile sale pe măsură ce anii treceau.

Erau specializați în armament de distanță

Ienicerii s-au specializat în armament de distanță, îmbunătățindu-și uneltele de luptă pe măsură ce secolele treceau. Inițial, ienicerii au fost antrenați ca arcași, deși foloseau și sulițe. Cu timpul, au trecut la arbalete pentru o rază de acțiune și o eficacitate mai mare.

Popularizarea prafului de pușcă i-a determinat să ia muschete, iar de aici au fost adoptate și alte arme de calibru mic. La sfârșitul secolului al XVI-lea, sursele indică faptul că toți ienicerii purtau muschete. În ultimii lor ani, ienicerii nu au reușit să se modernizeze odată cu vremurile, ceea ce a dus parțial la căderea lor.

Au ajutat la cucerirea Constantinopolului în 1453

Poate cea mai faimoasă victorie militară din istoria Imperiului Otoman este capturarea Constantinopolului de către otomani în 1453. Aceasta a avut loc la mai puțin de 100 de ani de la formarea grupului ienicerilor. În urma acestei bătălii, otomanii au cucerit capitala Imperiului Bizantin și i-au schimbat numele în Istanbul. Istanbulul, care a fost mult timp ținta sultanilor otomani, a devenit punctul central al Imperiului Otoman.

Ienicerii au jucat un rol major în cucerirea Constantinopolului, constituind un procent important din armată. Căderea Constantinopolului a contribuit la răspândirea legendei ienicerilor.

Regulile ienicerilor

La începuturile lor, ienicerii erau supuși unui set strict de reguli și regulamente, inclusiv celibatul. Aceste reguli erau legate de apartenența la corpul de ieniceri în sine. Având în vedere că rândurile ienicerilor erau alcătuite din oameni înrobiți și prizonieri de război, regulile au fost instituite pentru a menține controlul și a asigura loialitatea.

De asemenea, recrutarea ienicerilor trebuia să se limiteze doar la copiii creștini capturați și convertiți, dar, în timp, necesitatea i-a determinat pe otomani să nu mai respecte toate regulile privind alegerea ienicerilor. Acest lucru nu numai că a însemnat că ienicerii puteau avea chiar și copii, dar a schimbat în întregime dinamica grupului.

În cele din urmă, nevoia unui număr mai mare de membri a făcut ca standardele de aderare să nu mai fie atât de stricte precum erau la început, orice cetățean musulman fiind binevenit să se alăture, născut liber sau nu.

S-au implicat și în politică

Ienicerii și-au petrecut o mare parte din istorie ca servitori loiali ai sultanului Imperiului Otoman, dar rolul lor s-a schimbat în timp. Pe măsură ce secolele au trecut, ienicerii au căpătat din ce în ce mai multă influență politică, folosindu-se de tulburările sociale și economice pentru a prelua o putere mai mare.

Ienicerii au început să provoace tot felul de rebeliuni. Aceștia au ales să se opună sultanului în loc să îl protejeze. Deoarece activitatea lor în politică a coincis cu o scădere a eficienței ienicerilor, aceștia au fost învinuiți pentru înfrângerile militare ale imperiului.

Halil, un ienicer analfabet, a condus o revoltă împotriva sultanului în Epoca lalelelor

Una dintre cele mai mari perioade de neliniște socială din istoria Imperiului Otoman a fost numită mai târziu „Epoca lalelelor”. Cuprinzând aproximativ anii 1720, Epoca Lalelelor a fost marcată de ideile europene care au contestat obiceiurile musulmane tradiționale ale imperiului. Guvernul de la acea vreme, condus de sultanul Ahmed al III-lea, era slab și instabil. În combinație cu o economie slabă, acest lucru a creat o situație tensionată.

Ienicerii au profitat de această ocazie pentru a declanșa o revoltă și a-l înlătura de la putere pe sultan, înlocuindu-l cu unul mai pe placul lor. Halil, un membru necombatant și analfabet al ienicerilor, a condus revolta.

Halil era de origine albanez, iar acțiunile sale au pus practic capăt Epocii lalelelor. După ce el și o mulțime de adepți au atacat mai mulți membri ai elitei otomane, sultanul Mahmud I a inițiat o campanie de represiune în 1730.

În secolul al XVIII-lea, ienicerii au devenit un partid politic

În anii 1730, Imperiul Otoman a încercat să modernizeze ordinul ienicerilor, dar grupul s-a dovedit rezistent la schimbare. În schimb, ienicerii și-au forțat drumul spre o mai mare responsabilitate militară, obținând capacități navale pe care adesea le-au gestionat greșit, ca în bătăliile ruso-otomane din 1770.

Otomanii au sperat apoi să elimine progresiv ienicerii, înlocuindu-i cu o serie de unități numite literalmente Noul Ordin. Ienicerii și-au exercitat puternica lor putere militară și financiară, care includea multe alianțe puternice, și și-au păstrat intactă influența.

Ienicerii erau acum mai degrabă o entitate politică egală cu sultanul decât o forță servilă. Totuși, din perspectiva oficialilor guvernamentali, ienicerii doreau un control total.

Au condus o revoltă din cauza unor noi uniforme, în 1807

Ienicerii au condus numeroase revolte împotriva diferiților sultani otomani, dar una dintre cele mai importante a avut loc în 1807. Furioși din cauza ordinelor de a purta noile uniforme în stil european, ienicerii au provocat o revoltă.

Aceștia s-au aliat cu trupele auxiliare numite Yamaks, au reușit să-l deposedeze pe sultanul Selim al III-lea și l-au ucis la scurt timp pe succesorul său, Mustafa al IV-lea. După această perioadă, Mahmud al II-lea a devenit sultan în 1808.

Sultanul Mahmud al II-lea a pus în aplicare un plan de ucidere a tuturor ienicerilor, în 1826

Când Mahmud al II-lea a preluat puterea în 1808, avea planuri serioase care îi vizau în special pe ieniceri. Odată cu incidentul Auspicious, Mahmud al II-lea a abolit în mod oficial ienicerii în iunie 1826.

În lunile care au precedat incidentul Auspicious, Mahmud al II-lea a redus rândurile ienicerilor, mutând chiar mulți membri în noi unități militare. Ienicerii au reacționat și au organizat o revoltă în Istanbul. La ordinul sultanului, cazărmile lor au fost bombardate.

Cetățenii din Istanbul au luat atunci armele împotriva ienicerilor, iar între 6.000 și 10.000 de membri au pierit. Cei care au supraviețuit au fugit, au fost exilați sau au fost ulterior uciși. Atunci, grupul ienicerilor a fost desființat.