Cât de târziu s-au creștinat de fapt românii. Cum credeau ei că s-a născut pământul și misteriosul zeu oltenesc care l-a creat până și pe Dumnezeu

Sunt specialiști care precizează că de fapt poporul român s-a creștinat târziu, undeva în evul mediu timpuriu. Mai mult decât atât, mai ales în zonele rurale, și-a păstrat păgânismul până aproape de secolul XIX și a continuat să practice ritualuri veche, ascunse după personaje biblice.

Conform versiunii oficiale a istoriei bisericești pe teritoriul de astăzi al României, românii s-au născut creștini. Adică populațiile daco-romane ar fi fost creștinate în primele secole după Hristos, iar poporul român s-a născut, în urma etnogenezei, profund creștin. Tradiția bisericească ortodoxă românească spune că această creștinare a început în secolul I d Hr, odată cu Sfântul Apostol Andrei care a propovăduit creștinismul în zona Sciției Minor, adică Dobrogea de astăzi. Aceeași versiune oficială a bisericii ortodoxe române, arată că învățăturile Sfântului Andrei s-au propagat mai apoi, rapid, către populațiile din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic.

„Fără îndoială că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei și la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii și grecii din coloniile întemeiate pe țărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniți la Hristos ca episcopi și preoți, așa cum a făcut și Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. (…) Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alți episcopi, preoți sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre și Mare și cel din stânga Dunării, pentru a se asigura “succesiunea neîntreruptă” a preoției și care au devenit apoi propovăduitorii noii credințe – prin predică și botez – în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani. Se poate afirma, deci, că învățătura creștină a fost propovăduită pe o parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei “cel întâi chemat”, încât, pe bună dreptate, creștinismul românesc trebuie să fie considerat “de origine apostolică”, se arată pe patriarhia.ro. Specialiștii în istorie și etnografie spun însă că de fapt poporul român s-a format într-un mediu profund păgân, iar credințele vechi, păgâne s-au menținut mult timp, până acum aproape un secol jumătate, în urmă, în lumea rurale, sub forma unui sincretism religios. Poporul român, influențat de credințe tracice, romane, slave și de alte origini, a avut propria idee despre crearea lumii dar și proprii zei primordiali, cei care, conform tradițiilor populare ar fi creat chiar pe Dumnezeul creștin.

Creștinismul, o religie exotică în Dacia romană

Specialiștii spun că nu se poate vorbi despre creștinism în Dacia pre-romană. Triburile dacice era politeiste și venerau un mare zeu misterios, pe Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, Derzelas și alții. Abia după cucerirea romană, odată cu legiunile romane și coloniștii, aduși din tot imperiul, a apărut și creștinismul în Dacia. Mulți dintre ei practicau acest cult pe de ascuns și era mai degrabă o religie exotică în Dacia romană, decât una generalizată sau majoritară. „Este sigur că au existat creştini în Dacia înainte de părăsirea ei. Creştinismul avea în momentul când au plecat legiunile de pe ţărmul stâng al Dunării o vechime de aproape două secole şi jumătate; el pătrunsese în toate centrele mai importante ale imperiului roman, între altele, şi în Peninsula Balcanică. În Grecia, în Macedonia, în Tracia, în Illyricum în general, erau centre creştine. Nu mai vorbim de părţile răsăritene ale imperiului, de Palestina, de Siria, de Asia Mică, unde ele existau chiar din timpul Apostolilor. Aşadar, nu este de loc exclus ca printre coloniştii aduşi de Traian să fi fost şi creştini. De asemenea, puteau fi şi în rândurile trupelor recrutate din răsărit care-şi aveau garnizoana în Dacia”, preciza Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”. Majoritatea populației, mai ales în zonele rurale, era păgână. ”„Marea majoritate a populaţiei era însă tot păgână. Însuşi cuvântul păgân, derivând din latinul «paganus» care înseamnă locuitor al satului, al unui «pagus» , ne arată că populaţia rurală, deci mulţimea, s-a convertit mai târziu, că ea a continuat să se închine vechilor divinităţi, în timp ce orăşenii îmbrăţişau noua credintă”, adăuga Giurescu, în aceeași lucrare.

O lume profund păgână, creștinată parțial abia în secolul al IX lea

Odată cu retagerea trupelor, administrație și probabil a unei părți a populației urbane, în timpul lui Aurelian, în secolul al III lea d HR, a dispărut și bruma de creștinism, de pe teritoriul de astăzi al României. În urmă a rămas o lume puteric ruralizată și păgână. De altfel, toate neamurile care au tranzitat sau au trăit temporar în acest teritoriu erau păgâne, de la triburi germanice, la popoare de stepă. După retragerea romană nu mai avem prezenţă creştină la nord de Dunăre. În fosta provincie Dacia vin succesiv populaţii migratoare, care aveau alte credinţe”, precizează și arheologul Ion Motzoi-Chicideanu, într-un interviu pentru „Adevărul”. Populațiile daco-romane, dacice, daco-goto-sarmatice credeau în zei și aveau ritualuri și superstiții. Invazia slavilor din secolul al VI lea a diversificat și mai mult fondul cultural și religios păgân al populațiilo din spațiul carpato-danubiano-pontic. Abia în secolul al IX lea se poate vorbi de creștinare a populațiilor românești, închegate printr-un lung și complicat poces de etnogeneză, început probabil de prin secolul a VII lea. Creștinismul s-a răspândit pe teritoriul de astăzi al României, parțial sub ocupația Khaganatului bulgar, în urma activității călugărilor Chiril și Metodie, de creștinare a slavilor, cel mai probabil prin intermediul discipolilor acestora.

Cel mai probabil, procesul s-a generalizat după creștinarea țarului bulgar Boris I (828-907d Hr). Creștinarea românilor a fost un proces de durată, fiind multe comunități izolate, drumuri greu practicabile și fără o putere politică centralizatoare care să aplice religia creștină, ca politică de stat. Chiar și în urma creștinării, care s-a manifestat ca la slavi, sub forma unui sincretism religios, personajele biblice împletindu-se sau substituindu-le pe cele păgâne, populația a continuat să practice ritualuri păgâne și să creadă în ființe mitologice. Și asta până tocmai în secolul al XIX lea. „Nu încape îndoială că creştinismul iniţial al populaţiei româneşti purta semne vizibile ale credinţelor păgâne, reprezentând un adevărat sincretism religios. Anchetele întreprinse de diferiţi cercetători la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru în mijlocul populaţiei ţărăneşti a României au dovedit că rămăşiţele acestui sincretism s-au păstrat în mod aproape nealterat”, preciza Alexandru V. Boldur în „Elemente de păgânism în credinţele poporului român”.

Cum credeau românii că a fost creată lumea. Misteriosul Sabaot

Timp de sute de ani, chiar și după organizarea Bisericii în Moldova și Țara Românească, românii de la țară, în special, au continuat să împletească credința creștină cu cea păgână. De altfel, cea păgână era la fel de puternică, chiar dacă Dumnezeu și-a făcut loc în ea, odată cu preoții, călugării și episcopii. Era practicată și păstrată cu sfințenie, într-un amestec unic religios. Specialiști spun că românii avea un zeu vechi, despre care spuneau că chiar îl crease pe Dumnezeul creștin ” Poporul ştie că lumea a făcut-o Dumnezeu. Dar pe el cine l-a făcut? Probabil un alt Dumnezeu, mai vechi, — răspund unele credinţe, care caută să explice originea divinităţilor prin preconizarea unei serii ascendente de creatori. În Oltenia, de exemplu, se povestea că primul Dumnezeu era Sabaot, căruia îi urma Amon, apoi Apolon, după aceea Dumnezeul biblic care a făcut lumea şi în sfârşit fiul său, lisus Hristos care ne stăpâneşte astăzi.(….) În Bucovina se povestește că Dumnezeu s-a născut dintrun vârtej de spumă care se formase şi se ridicase din marea primordială. Din acelaşi vârtej a împletit apoi Dumnezeu razele de lumină, ca să risipească negura ce stăpânea taina precosmică.”, preciza Aurel Cosma jr în „Mitologia română”. Acest misterios Sabaot, zeul primordial al vechilor români s-ar fi născut, spun poveștile țărănești, din apele de la început și s-a înălțat pe o frunză de nufăr. În alte părți, Dumnezeu era de fapt în chip de porumbel și zbura deasupra apelor primordiale, în timp de Diavolul stătea ascuns pe fundul apei. Pentru românii vechi, de la țară, Dumnezeu a început să facă lumea într-o marți, și a luat de pe fundul apei o mână de lut și a construit totul cu ea. Evident, mai mereu Diavolul încearcă să-i pună piedică. Evident este vorba despre o cosmogonie păgână, în care după creștinare și-au făcut loc Dumnezeu și Diavolul, substituind cine știe ce zeități păgâne, poate chiar pe acel Sabaot.

Demoni, strigoi, moroi, tricolici și alte făpturi păgâne

Așa cum arată specialiștii în etnografie credințele populare românești erau pline de ființe fantastice, de magie, o întreagă lume păgână, care se împletea când și când cu creștinismul. La treburi serioase, vechii români apelau mai degrabă la vrăjitor, solomonar, dezlegătoare. Inclusiv în lucrările lui Dimitrie Cantemir, apar denumirile demonilor și ființelor care populau imaginariul popular al românilor din veacul al XVIII lea. Sunt făpturi demonice precum Stahia, Dracul din Vale, Frumoasele, Joimărița, Zburătorul, Striga sau Tricolicii, de care sătenii se temeau și cărora le ofereau tot felul de ofrande. Strigoiul sau moroiul juca un rol important în viața de zi cu zi. Oamenii se temeau de acest demon, de acest spirit blestemat capabil să facă mult rău. Ca să se păzească de el, se duceau la vrăjitoare și tot felul de șamani din lumea satului.

”C. Nicolăcscu-Plopşor a descoperit ].litiu asemenea baicre ale strigoiului. Alcătuirea unui asemenea baiere și ritul folosirii lui împotriva strigoiului este o operaţie magico-mitică : „Femeile care doreau să aibe copii se sfătuiau cu vrăjitoarea satului (…) Femeia interesată trebuia să aducă nouă obiecte diferite de fier, complet uzate, însă obligată să le găsească la întâmplare: fier de plug, lanţ, cheie etc. Aceste obiecte erau încredinţate unui meşter fierar în vârstă, care lua din fiecare o bucată, din care făurea brelocuri ce imitau obiecte găsite (lopeţică, seceră, şurubelniţă, cheie, răzătoarc etc.). Confecţionarea trebuia să se facă noaptea, pe tăcute, şi nici să ştie pentru ce lucrează. ”, preciza Romulus Vulcănescu în ”Mitologie românească„. Dragobetele, un spiriduș al iubirii, făcea parte din acest arsenal de credințe păgâne. Când doreau să obțină ceva, de multe ori țăranii apelau la vrăji și descântece. Inclusiv prin utilizarea unor plante magice, în ritualuri vechi. Lumea rurală românească era plină de ființe supranaturale, inclusiv iele, fata pădurii, omul sălbatic urieși sau căpcăuni.

” Nu încape îndoială că creştinismul iniţial al populaţiei româneşti purta semne vizibile ale credinţelor păgâne, reprezentând un adevărat sincretism religios. Anchetele întreprinse de diferiţi cercetători la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru în mijlocul populaţiei ţărăneşti a României au dovedit că rămăşiţele acestui sincretism s-au păstrat în mod aproape nealterat. Făcând cunoştinţă cu credinţele ţărăneşti din trecut, cititorul capătă un tablou întreg de reprezentări mitologice vechi. Astfel, de exemplu, poporul român diviniza cerul, denumindu-l cerul sfânt (noţiune corespunzătoare lui Svarog) şi soarele denumindu-l soarele sfânt (noţiune corespunzătoare lui Dajbog). De aceeaşi veneraţie se bucura şi luna, luna sfântă (poate Mocoş). Mai târziu, sincretismul evoluat a dus la credinţa că soarele reprezintă ochiul lui Dumnezeu în timpul zilei, iar luna este ochiul Lui în timpul nopţii. Românii, ca şi slavii, credeau în fiinţe deosebite, care aveau capacitatea de a înghiţi soarele sau luna şi prin aceasta să producă eclipsa. Aceste fiinţe purtau denumirea de vârcolaci, svârcolaci, vurculaci, vrăjitori,oameni cu capacitatea de a se transforma în lup, cal, câine etc.”, precizează Alexandru V. Boldur în „Elemente de păgânism în credințele poporului român”.