Valahii au venit din sudul Dunării, susţin unii istorici străini. Istoriografia românească opune argumente şi dovezi ale creştinismului în Transilvania anterioare creştinării ungurilor şi bulgarilor .
Istoriografia Transilvaniei oferă, de circa un sfert de mileniu, imaginea unui câmp de bătălie. Poziţia sa geopolitică şi constelaţiile de interese în care a fost inclusă au alimentat controversele.
Teoria imigraţionistă
Pentru istoricii noştri, Transilvania este „leagănul poporului român”. Dar după memorandumurile din 1791 şi 1792 adresate curţii de la Viena prin care fruntaşi transilvăneni cereau recunoaşterea românilor ca naţiune, istoriografia germană, maghiară şi austriacă a contraatacat. Deoarece „Supllex Libellus Valachorum Transilvaniae” („Petiţia valahilor din Transilvania”) argumenta drepturile solicitate cu vechimea şi descendenţa românilor din coloniştii romani şi băştinaşii daci, istoricii au construit „teoria imigraţionistă”. Deşi nu austriacul Robert Roessler a inventat-o, numele său este asociat acesteia după ce-a promovat-o într-o lucrare publicată în 1871. În „Transilvania şi iar Transilvania” (Editura Enciclopedică, 2002), istoricul clujean David Prodan a sintetizat astfel teoria „imigraţionistă” promovată de austriacul Robert Roessler:
1. Românii au venit în Transilvania, ca imigranţi, abia după cucerirea ungară. La început migrau din Balcani, apoi din Ţările Române. Procesul imigrării a fost continuu, cu vârfuri în secolele XII-XIII şi XVIII. Astfel că, abia de la 1900 încoace, românii sunt majoritari printre etniile din Transilvania. Procesul acestei imigrări e particularizat prin durata de secole, dar cu variaţii de intensitate. Sensul a fost unic: din afara spre interiorul Transilvaniei. Fapt unic însă în istorie: imigrarea aceasta nu e „sesizată” prin dovezi istorice. Oamenii „se scurg” fără a lăsa urme în documente, din pură atracţie faţă de bogăţia şi bunăstarea ţinutului.
2. Stabilindu-se pe cursurile văilor şi în munţi, românii au fost favorizaţi la efectele calamităţilor naturale, epidemiilor şi războaielor. În consecinţă, sporul lor natural a fost net superior celorlalte etnii.
3. Neam de păstori, românii au fost mai prolifici şi datorită… laptelui de oaie.
4. Seminomazi şi semisălbatici, păstorii românii au deprins, treptat, de la „băştinaşii” unguri modul de viaţă sedentar şi deprinderi de economie agrară.
5. În ierarhia spirituală şi culturală a popoarelor din Ungaria, românii sunt pe ultima treaptă.
Ce răspund românii
Se subînţeleg, aşadar, dificultăţile unei sinteze a istoriei creştinismului transilvan. În interculturalitatea şi cosmopolitismul specifice ţinutului, Maramureşul are o istorie religioasă deosebită Banatului sau Făgăraşului. În istoria creştinismului transilvănean se intersectează istoria Bisericii Ortodoxe Române cu aceea a ortodocşilor sârbi, există o istorie a cultului greco-catolicilor, alta a bisericii calvine, a romano-catolicilor şi aşa mai departe. Şi nu puţine au fost relaţiile conflictuale dintre instituţiile religioase şi momentele
de divergenţe dintre istoriografii lor.
În „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” (Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2006), preotul profesor doctor Mircea Păcurariu reia argumentele istoriografiei româneşti, începând cu postularea continuităţii daco-romane şi pe teritoriul din vestul arcului carpatic. Creştinii s-au răspândit, făcând prozeliţi şi dincolo de Carpaţi, afirmă autorul, după retragerea administraţiei şi a legiunilor romane comandată de împăratul Aurelian (271-275). Mai ales după promulgarea Edictului de la Mediolanum de către Constantin cel Mare (313), prin care încetează prigonirea adepţilor lui Hristos.
Dovezi paleocreştine
Obiecte paleocreştine descoperite de arheologi acreditează afirmaţiile. În 1775, în satul Biertan (lângă Mediaş) a fost dezgropată o tăbliţă votivă din categoria obiectelor numite „donarium” de romani. Purta inscripţia „Ego Zenovius votum posui” („Eu Zenovius am împlinit făgăduinţa”) şi simboluri ce încredinţează că aparţinuse unui creştin. Discul cu monograma lui Hristos în interior (XP) ataşat ei indică secolul IV. Alt obiect asemănător a fost scos din apropierea ruinelor castrului roman Porolissum (Moigrad-Sălaj). Geme (pietricele din onix, de formă ovală) sculptate cu simboluri creştine sunt, de asemenea, dovezile trecerii timpurii peste Carpaţi a credinţei creştine. Vestită a fost gema de la Potaissa (Turda), cu simbolurile Păstorului cel Bun, pomului vieţii, porumbelului şi peştelui în miniatură.
Locurile de cult dedicate zeilor au fost transformate, după retragerea romanilor, în aşezăminte ritualice creştine. Specialiştii în istoria antică a României şi în paleocreştinism au stabilit asemenea urme la Porolissum (Moigrad-Sălaj). Biserica din Densuş (sat hunedorean din apropierea Sarmisegetusei) este reprezentativă pentru tipul acesta de transformare. Primele generaţii de creştini, ca şi cei de azi, au folosit simboluri religioase în confecţionarea bijuteriilor, obiectelor de mobilier şi la decoraţiuni interioare.
Câteva descopariri datate în secolele III-IV: inel de aur gravat cu simbolurile delfinului şi păunului (Băile Herculane), inel de bronz cu cruce (Valea Caraşului – Banat) precum şi numeroase opaiţe gravate cu crucea, păstrate în muzeele din Sibiu, Alba Iulia, Oradea, Cluj.
Urmele unei basilici cu baptiseriu (anexă pentru ritualul botezului) au fost identificate la Morissena (Cenad-Timiş), lăcaşul de cult fiind datat în secolele IV-VI.
Cum s-a ridicat valahul din „barbaria străbună”
Imigrarea valahilor în Transilvania a fost descrisă astfel de unul dintre marii istorici interbelici unguri, Szekfu Gyula, în traducerea lui David Prodan:
„Tot din nădejdea de a scăpa de apăsarea fără margini, au imigrat valahii din Muntenia şi de la Dunăre în principatul transilvănean independent al veacurilor XVI şi XVII, căci doar trecând graniţele Transilvaniei ei găseau numaidecât un mai înalt grad de cultură, o mai mare siguranţă a vieţii şi averii, o mai fructuoasă muncă.
Posibilităţi pentru o viaţă culturală mai înaltă la fel se deschideau şi acelor păstori valahi care străbătând pădurile seculare ale munţilor de Apus ai Transilvaniei, treceau mai departe spre şesul Ungariei, şi aruncând o privire spre satele maghiare pustiite de tătari sau de turci, se grăbeau să ia în stăpânire căminurile maghiare părăsite, care pentru ei, şi numai în tăciunii stinşi, reprezentau o mai înaltă formă de viaţă decât seminomadismul din colibele lor de munte. Contactul dintre maghiar şi valah, pentru valah însemna necontenit posibilitatea de ridicare din barbaria străbună; primul e elementul dătător de cultură, al doilea primitor de cultură, o primeşte de-a gata sau pur şi simplu şi-o însuşeşte de la celălalt. În acest înţeles, putem spune: a fost o fatalitate pentru maghiarime că la hotarele barbariei turceşti a înscăunat solide stări culturale europene, creştine, care cu o putere irezistibilă, ca un munte magnetic au atras spre ele elementele valahe şi sârbeşti, strivite sub apăsările turceşti. (…)
Revărsarea aceasta enormă şi necontenită a valahimii explică şi de ce n-au mai avut succes nici străduinţele protestanţilor maghiari şi saşi de la începutul veacului XVI şi nici eforturile catolicilor de a cultiva prin Unire valahimea. În zadar au întemeiat tipografii valahe cetăţenii saşi, domnii maghiari ai veacului XVI sau principii transilvani ai veacului XVII începând cu Gabriel Bethlen şi sfârşind cu Mihail Apafi, în zadar au decretat învăţământul în limba română şi cultivarea poporului român prin biserică, iezuiţii maghiari ai vremii lui Leopold I s-au zdrobit şi ei fără folos în interesul poporului convertit la Unire, ba chiar contele maghiar Csaki, episcopul de Oradea, în zadar le-a cumpărat popilor valahi îmbrăcăminte europeană, ca să le înlesnească şi prin aceasta împrumutarea gândirii europene; toate acestea nu puteau atinge decât valahimea încetăţenită mai devreme, căci imigraţia majora necontenit această valahime, pe cale de cultivare, cu elemente păstoreşti fugare, semisălbatice, seminomade.
Păstorii valahi ai munţilor bihoreni zadarnic coborau în aşezările maghiarimii pe văile Crişului, ridicându-se prin aceasta în rândul agricultorilor, când locurile lor de pe vârfurile munţilor le luau noi şi noi elemente barbare scăpate din iadul turco-fanariot. În voievodate, ţăranul valah – după descrieri valahe – dormea pe pământul gol, sub cap îşi punea o piatră în loc de pernă, acoperământul lui era bolta cerească, singura lui mobilă, o rogojină zdrenţuită, unica lui hrană, mămăliga. (…)
Privind stările dezolante ale iobăgiei transilvănene din veacul al XVIII-lea, nu ne e îngăduit să uităm că iobagul valah venea de foarte adânc, din adâncimi tot mai mari, şi aşa era absolut o imposibilitate să-l aşezi într-o organizaţie de muncă mai liberă, căci renunţând la instrumentele de constrângere nu e de crezut să se fi ajuns la altceva, decât la descătuşarea instinctelor lui antisociale aduse din voivodate. În organismul iobăgesc din Banat şi Transilvania, în dispoziţiile cu care comitatele şi alte autorităţi susţineau ordinea publică, străşnicia era singurul instrument de ridicare a speţei valahe din acea stare semisălbatică, în care au aruncat-o pe teritoriile ei naţionale proprii şi dominaţia străină, dar şi neputinţa politică şi de autoorganizare a poporului valah.”
Mielul, vechi simbol al creştinismului
După afirmaţiile lui Edouard Urech („Dictionnaire des symboles chretiens”, Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1972), mielul este unul dintre vechile simboluri ale creştinismului. La originea reprezentării se află cultul israelit care cerea sacrificarea unui miel sau a unui ied pentru iertarea păcatelor. În creştinism, mielul implică mai multe sensuri. Însuşi Iisus Hristos în predicile sale s-a comparat pe sine cu un păstor.
Ioan Botezătorul l-a numit pe Iisus Hristos „mielul lui Dumnezeu” care salvează lumea de păcat. Asocierea cu Fiul lui Dumnezeu comportă unele sensuri esenţiale viziunii creştine. Întâi că mielul n-a fost oferit, ca sacrificiu, de către oameni lui Dumnezeu, ci tocmai Dumnezeu îl oferă oamenilor. Derivă din aceasta că mielul purifică omenirea de păcate prin sacrificiul său. Apocalipsa a reluat metafora mielului lui Dumnezeu jertfit pentru păcatele omenirii.
Cele dintâi reprezentări ale mielului (uneori ca berbec nimbat) apar în catacombele primilor creştini. În arta religioasă, mielul apare frecvent însoţit de păstor cu semnificaţia fidelităţii credincioşilor faţă de păstorul Iisus.
