Cum îi vedea un american pe români acum 150 de ani: „Valahii sunt cei mai libertini oameni din lume“

În 1858, la New York apărea prima carte despre români scrisă de un american – James O. Noyes, chirurg în armata otomană. Sub titlul „România, ţară de hotar între creştini şi turci”, cartea a apărut în acest an la Humanitas şi are numeroase paragrafe extrem de interesante despre români şi oraşele din Principate.

În anul 1854, atras de mirajul Orientului, James Oscar Noyes, un tânăr doctor (avea atunci 25 de ani) din Statele Unite porneşte spre teatrele de luptă ale Războiului Crimeii, dornic să fie martorul marilor fapte ale timpului său. În călătoria de la Viena la Constantinopol face oprirea obligatorie la Bucureşti, unde misteriosul Stephen Lakeman, alias Mazar paşa, îi găseşte un post de chirurg în armata otomană. Patru ani mai târziu, întors acasă, va publica prima carte despre români scrisă de un american – o mărturie preţioasă a momentului istoric în care „latinii de la Dunărea de Jos“ pătrund în conştiinţa Occidentului.

James Oscar Noyes este un om de solidă cultură clasică şi cu vaste cunoştinţe istorice, prin care filtrează şi experienţele directe, şi amănuntele pe care le află din scrierile călătorilor care l-au precedat. Unul dintre strămoşii săi se numără printre întemeietorii Universităţii Yale.

Prin amploarea documentării şi prin diversitatea surselor, prin valoarea observaţiilor directe – din mijlocul evenimentelor şi al locurilor unde se scrie istoria epocii –, prin descrierea spaţiului valah în contextul geografic, politic şi cultural mai larg din care acesta face parte, se poate spune că volumul „România, ţară de hotar între creştini şi turci” este o sinteză asupra spaţiului românesc din perspectivă occidentală – şi o imagine a epocii în care România începe să existe pe harta lumii.

„Moldo-valahii au fost poporul cel mai rău guvernat din lume”

James Oscar Noyes era un foarte bun cunoscător al istoriei românilor încă dinainte de a ajunge în Principate. „Când oprimaţi de turci şi de ruşi, când lăsaţi pe mâna fanarioţilor sau încă şi mai tiranicei stăpâniri a hospodarilor pământeni, moldo-valahii au fost poporul cel mai rău guvernat din lume”, scria el în 1858.

Doctorul american s-a pus la punct şi cu moravurile de atunci pe perioada şederii sale. „În Principatele Dunărene sunt greu de găsit femei nemăritate peste o anumită vârstă, după cum am fost informat. Căsătoriile se fac pentru zestre. Fiii familiilor bogate sunt trimişi în lumea largă aproape fără un piastru, ca să li se dea fiicelor o avere frumoasă. Este nespus de scandalos ca o fată să rămână cu părinţii peste o anumită vârstă; iar dacă drumul spre mariaj nu se poate deschide în niciun fel, nefericita creatură, care, de altfel, şi-ar lua cu bucurie un soţ pământesc, este obligată să devină mireasa Domnului, fiind trimisă la mănăstire. În familiile cu mai multe fete de măritat, una dintre ele este condamnată la viaţa mănăstirească chiar din copilărie, pentru că astfel îi este asigurată pe viaţă o existenţă confortabilă. Rar se întâmplă să se călugărească voluntar. Călugăriţele din mănăstirile greceşti nu duc deloc o existenţă retrasă. Ele schimbă vizite, fac călătorii şi, în fine, fac aproape tot ce doresc: trebuie să respecte doar orele de rugăciune, iar în zilele de post nu pot vorbi cu bărbaţii. Cum valahii sunt cei mai libertini oameni din lume, multe Magdalene iau, fără îndoială, calea acestor instituţii”, spune James O. Noyes în „România, ţară de hotar între creştini şi turci”.

„N-am mai văzut niciodată luxul şi sărăcia, frumuseţea şi sluţenia alăturate într-un contrast atât de izbitor ca la Bucureşti”

Foarte interesantă şi critică este descrierea pe care medicul american o face Bucureştiului după ce ajunge acolo: „La Bucureşti, mersul pe jos este un lux, iar trăsura, dimpotrivă, o necesitate. Trăsura este, de fapt, un simbol al respectabilităţii, căci a merge pe jos la Bucureşti e ca şi cum ai merge desculţ în altă parte a lumii. N-am văzut niciodată luxul şi sărăcia, frumuseţea şi sluţenia alăturate într-un contrast atât de izbitor. E un adevărat carnaval al civilizaţiei la Bucureşti, aşa cum se întâmplă atunci când libertatea şi sclavia vieţuiesc alături.”

„În biserici, sfinţii pictaţi sunt atât de numeroşi, încât ornamentaţia celestă a unui singur edificiu aproape că epuizează calendarul”

James O. Noyes a fost neplăcut surprins de bisericile din Bucureşti şi de cutumele ortodocse aferente: „Asprele dogme iconoclaste ale creştinilor grec-ortodocşi condamnă uzul statuilor în lăcaşele lor de cult; ca să compenseze, acoperă zidurile pe dinăuntru şi pe dinafară cu mâzgălituri de sfinţi cu buze roşii şi largi halouri în jurul capetelor, executate atât de precare, încât cu greu aş putea să îi acuz pe credincioşi de idolatrie, sfinţi care sunt atât de numeroşi, încât ornamentaţia celestă a unui singur edificiu aproape că epuizează calendarul.”

Cum descria satele din Principate: „Nu am văzut niciodată, nici măcar în fundăturile Londrei, o atât de abjectă şi intensă mizerie”

În cartea „România, ţară de hotar între creştini şi turci”, James O. Noyes face o descriere cât se poate de dură a satelor de atunci: „Nici un fel de descriere nu poate închpui un sat valah locuit de clasă cea mai săracă a ţăranilor şi de ţigani. Aici, om şi animal se bucură de adăpostul, hrana, respiraţia şi societatea celorlalţi, omul şi natura aflându-se în cele mai apropiate relaţii. Nu am văzut niciodată – nici măcar în fundăturile Londrei, unde sărăcia acută şi corupţia se ascund de ochiul carităţii – o atât de cruntă nevoie, o atât de abjectă şi intensă mizerie. Fericite, infinit mai fericite, în comparaţie cu ei, sunt familiile sărace din New York, înghesuite în camere subterane, murdare, minuscule, ba chiar împărţite în compartimente mai mici prin linii trase cu creta.”