Istoria controversată a dacilor şi a romanilor – cât a contribuit cucerirea Daciei de către romani la civilizarea strămoşilor noştri

Dacii şi romanii au intrat în conflict între anii 101-102 şi 105-106 d. Hr. şi de atunci au circulat o mulţime de legende despre ambele civilizaţii. Deşi multe surse istorice susţin că venirea romanilor pe teritoriul Daciei a însemnat un progres din toate punctele de vedere, sunt şi voci care susţin că geto-dacii erau un popor dezvoltat.

Oricine vizitează una dintre cele mai importante destinaţii turistice din Italia, Roma, poate face o recapitulare a cuceriririi Daciei de către romani, analizând cu atenţie Columna lui Traian, construită de celebrul arhitect Apolodor din Damasc.

Inaugurată în urmă cu 1900 de ani, la 12 mai 113 d.Hr., în Forul lui Traian de la Roma, Columna este nu numai o cronică în marmură menită să imortalizeze cele două războaie dintre romani şi daci, desfăşurate între anii 101-102 şi 105-106, ci şi mormântul împăratului Traian, împărat sub domnia căruia Imperiul a atins cea mai mare suprafaţă, 6,5 milioane de kilometri.

Dacia înainte de cucerirea romană

Geto-dacii, organizaţi în triburi şi uniuni de triburi, ocupau încă din secolul al VII-lea î.Hr. spaţiul delimitat de Munţii Carpaţi, fluviul Dunărea şi Marea Neagră, spaţiul carpato-danubiano-pontic şi reprezentau ramura nordică a tracilor, populaţie de origine indo-europeană care s-a stabilit în mileniul II î.Hr. la nord şi la sud de Dunăre.

Întrucât la geto-daci se întâlneau două categorii sociale majore, aristocraţia militară şi sacerdotală, numită tarabostes sau pileati şi producătorii liberi, agricultori sau crescători de animale, numiţi comati sau capillati, fiecare trib se afla sub autoritatea unui şef militar şi a aristocraţiei militare.

Geto-dacii sunt atestaţi arheologic prin aşezări şi necropole datând din prima vârstă a fierului (Hallstatt), dar şi istoric, de către Herodot, care în lucrarea sa „Istorii” îi aminteşte pe geţi drept „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”.

Situaţi într-un spaţiu care le asigura legătura între Peninsula Balcanică şi restul Europei, geto-dacii au intrat în contact cu mari popoare şi civilizaţii ale Antichităţii, precum: grecii (din secolul al VII-lea î.Hr.), persanii, sciţii, celţii, ilirii, bastarnii, iar mai târziu romanii.

Ocupaţiile lor majore erau agricultura, fapt dovedit de uneltele agricole descoperite în urma săpăturilor arheologice, creşterea animalelor, şi meşteşugurile, în special extragerea şi prelucrarea minereului de fier şi ceramica. De altfel, aceste bogaţii subterane au fost punctul de atracţie major atunci când romanii s-au decis să le cucerească teritoriul pentru a-şi extinde imperiul.

Războaiele daco-romane au reprezentat un triumf uriaş pentru Roma şi armatele sale, Traian anunţand, după cucerire, 135 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de către romani, fiind surse importante de finanţare pentru alte campanii de cucerire.

Roma, capitală de Imperiu şi inveţiile care îi sunt atribuite

Istoria Romei cuprinde trei mari epoci: perioada regalităţii (de la întemeiere până la 509 i.Hr.), perioada republicii (509 i.Hr.-27 i.Hr.) şi perioada imperiul (până la căderea cetăţii în mâinile lui Odoacru, în 476).

În timpul Antoninilor (96-192), Imperiul atinge apogeul expansiunii teritoriale şi al puterii militare. Se întăreşte procesul de romanizare al provinciilor, printre care se număra şi Dacia, alături de Mesopotania sau Armenia. În această epoca de înflorire, numită şi „secolul de aur“, se construiesc apeducte, drumuri şi bazilici.

Romanilor le sunt atribuite invenţii precum drumurile, betonul, stilul arhitectural bazat pe arcade, canalizările, calendarul Iulian. În timp ce dacii îşi vedeau de meşteşugurile lor, romanii aflaţi în plină expansiune aveau nevoie de drumuri pentru a putea transporta cu uşurinţă armatele dintr-o parte în alta a Imperiului. Aceştia au dezvoltat o adevărată reţea de drumuri, reţea care în zilele de pace era folosită şi de locuitorii obişnuiţi.

Drumul tipic roman era construit preponderent din pietre şi avea o lăţime de 2.5 metri. Privilegiată, Roma beneficia, la un moment dat, de 29 de drumuri distincte care-i făceau legătura cu alte teritorii din imperiu. Având putere economică, socială şi militară, dată de numeroasele teritorii cucerite, Imperiul roman, prin conducătorii săi, şi-a propus realizarea unor clădiri rezistente în timp.

Lor li se datorează inventarea unuia dintre primele tipuri de beton. Realizat într-o versiune preliminară în anii premergători formării imperiului, betonul a fost folosit pe tot cuprinsul Imperiului, inclusiv în Dacia, iar rezistenţa sa este demonstrată şi de structurile care există şi astăzi.

Sclavagismul impus de Imperiul Roman

Economia dacică se baza, în primul rând, pe agricultură. Dacii cultivau cereale, dar mai ales grâu, pe spaţii întinse. Este celebru exemplul lanurilor de grâu care au îngreunat avansarea armatei lui Alexandru Macedon pe teritoriul getic. Cantităţile mari de cereale cultivate sunt certificate şi de gropile pentru provizii descoperite de arheologi şi care conţin grâu carbonizat în cantităţi impresionante.

De asemenea, dacii mai cultivau cânepa sau inul pentru confecţionarea hainelor. O altă ramură importantă a economiei dacilor era creşterea animalelor, ceea ce făcea din teritoriul pe care îl locuiau o importantă sursă de rezerve de hrană, mai ales pentru un imperiu în plină expansiune cum era cel roman.

Şi apicultura şi pescuitul se aflau la loc de cinste în societatea dacică. De la albine, dacii obţineau mierea şi ceara în cantitati destul de mari pentru a exporta, iar acele de pescuit descoperite pe tot cuprinsul ţării atestă importanţa şi amploarea pescuitului în viaţa de zi cu zi a dacilor. O altă îndeletnicire care îi preocupa pe strămoşii noştri daci era mineritul.

Pentru a supravieţui din punct de vedere economic, dacii exportau cereale, produse apicole, sare şi aur şi importau uleiuri, mirodenii, vinuri greceşti. Cucerirea romană a adus în Dacia nu numai progresul economic, social şi cultural, ci şi suferinţe, jaf şi exploatare nemiloasă, inerente societăţii bazate pe relaţiile sclavagiste, aspecte pe care istoricii le subliniază în scrierile lor.

De pildă, Sallustius relatează că romanii erau numiţi de către supuşi jefuitorii popoarelor, latrones gentium. Şi în istoriografia noastră a existat la început o concepţie cu vederi progresiste, care judeca critic caracterul stăpânirii romane în Dacia.

Nicolae Bălcescu, după ce arată starea prosperă la care provincia ajunsese sub romani, adaugă: „Dar, alături cu această mare civilizaţie materială, două rele mari care mistuiau împărăţia: robia şi proprietatea cea mare, trebuiră a produce şi în noua colonie relele lor. Ostenită de atâtea rele ce o rodeau într-însa, împărăţia romană trebuie să cază. Unitatea falsă, la care supuseseră lumea, trebui să se sfarme”.

Cezar Bolliac spunea la 1869: „Misiunea noastră a românilor în arheologie este mai cu seamă să definim ce au fost dacii… În ce grad de civilizaţie ajunseseră ei când i-au cotropit romanii şi le-au luat ţara?”.

După cucirea Daciei de către romani, în urma celui de-al doilea război daco-roman, încheiat în anul 106 d. Hr., o mare parte a populaţiei masculine a Daciei a fost ucisă în luptă, trecută în sclavie sau înrolată în legiuni romane şi trimisă să lupte la mare distanţă de Dacia, pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puţin de jumătate din Dacia a fost oficial anexată şi apoi organizată ca provincie a imperiului, sub denumirea de Dacia romană.

În perioada de după războaiele dacice, romanii au folosit tezaurul dacic, au preluat şi au extins exploatarea aurului din Carpaţii Apuseni, utilizand tot ce se putea din resursele pe care noua cucerire le oferea.

Diferiţi ca stil de viaţă, cultură şi abordare a expansiunii teritoriale, dacii şi romanii au gestionat, cu resursele pe care le aveau la dispoziţie, cum au ştiut mai bine problemele care au apărut în relaţiile dintre ei.

„Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, precizează istoricul Lucius Anneus Florus în “Rezumat în două cărţi al tuturor războaielor din Titus Livius, vreme de 700 de ani”, referindu-se la felul de a fi şi a acţiona al dacilor.

Între mit şi realitatea atestată de documentele istorice şi descoperirile arheologice, vieţile dacilor şi cele ale romanilor din primii 100 de ani ai inceputului erei noastre par diferite. Dar, un lucru este cert. Însă, nu doar dacii au beneficiat de dezvoltarea infrastructurii în timpul dominaţiei romane, ci şi romanii şi-au asigurat o parte din resursele economice şi militare din exploatările de pe teritoriul Daciei.