Bătălia de la Issos: Lupta în care macedonenii conduși de Alexandru cel Mare nimicesc armata Imperiului Persan

Din momentul în care și-a lansat campania împotriva vastului Imperiu Achaemenid în anul 334 î.Hr., tânărul rege macedonean Alexandru cel Mare a căutat să provoace o confruntare directă cu marele rege persan, Darius al III-lea, stăpânul Asiei. Succesele succesive și spectaculoase din etapele inițiale ale invaziei păreau să-l aducă mai aproape de obiectivul său.

După victoria de la Granicus, armata regelui, formată din aproximativ 35.000 de oameni, a avansat prin Anatolia, cucerind teritorii și eliberând orașele grecești de sub jugul barbarilor. Dar când Alexandru cel Mare era pe punctul de a intra în Siria, a avut parte de o surpriză de proporții: Darius, cu o armată de peste 100.000 de oameni, reușise să-l înconjoare și se afla în spatele său, avansând pentru a-l depăși.

Inevitabila confruntare a avut loc în cel mai prost loc posibil pentru cele două armate. Din rapoartele de recunoaștere, ambele tabere erau îndreptate spre o câmpie îngustă de aproximativ trei kilometri lățime, tăiată de cursul râului Payas și mărginită de munți mici pe o parte, cu marea pe flancul opus. Astfel, Issos, era locul unde urmau să se decidă destinele Asiei și ale Occidentului.

Vestea bună pentru macedoneni era că, într-un spațiu atât de mic, superioritatea numerică enormă a perșilor va fi compensată și, astfel, riscul de a fi încercuiți ușor de inamic va fi minimizat. Împotriva acestui lucru era râul, care îngreuna înaintarea infanteriei.

Persanii, între timp, sperau să se răzbune. Cu un an înainte suferiseră o înfrângere umilitoare în fața lui Alexandru cel Mare la râul Granicus, iar acum ardeau de dorința de a-i alunga pe invadatori din Asia.

Spiritele lor erau atât de înflăcărate încât, atunci când au ajuns în orașul Issos, i-au capturat pe grecii și macedonenii care ocupau spitalul de campanie al lui Alexandru cel Mare și i-au omorât pe toți. Bătălia care se apropia acum urma să ofere un răspuns final și decisiv la aroganța tânărului Alexandru, anihilându-i armata o dată pentru totdeauna și punând capăt poftei sale de cucerire. Cel puțin, așa voiau oamenii lui Darius al III-lea.

Strategia pentru bătălie

Regele macedonean era conștient că se afla în fața unei lupte extrem de dure. De aceea, și-a încredințat soarta zeilor: noaptea, a săvârșit anumite ritualuri în care a invocat diverse divinități marine – Thetis, Nereidele, Poseidon – în onoarea cărora a ordonat să fie aruncat un car în mare. În același timp, a pregătit dispunerea trupelor sale pe câmpul de luptă, încercând să profite de orografie în avantajul său. Astfel, l-a plasat pe veteranul Parmenion drept comandant al cavaleriei pe aripa stângă, cu scopul de a proteja flancul care mărginea plaja și de a împiedica orice mișcare de încercuire.

În centru a plasat infanteria, sprijinită de hopliții greci – toți organizați în falanga clasică – sperând că vor deveni o piatră de temelie pe care să-și ancoreze strategia. El s-a plasat pe aripa dreaptă, comandând companionii, o infanterie macedoneană de elită, poziționată acum la poalele munților. Alături de el se aflau sulițarii și restul cavaleriei, iar în strânsă legătură cu falanga se aflau Hypaspists, trupe de elită antrenate pentru asalt care puteau atât să sprijine călăreții, cât și să apere soldații.

Înaintarea spre râu

În timpul pregătirilor de luptă, Alexandru cel Mare a simțit că oamenii săi începeau să fie cuprinși de frică. Nu trecuse decât o zi de când știau că inamicul era în spatele lor, iar acum, brusc, se aflau față în față cu el în acel loc îngust.

Alexandru cel Mare s-a adresat soldaților săi pentru a le ridica moralul. Le-a amintit de faptele pe care le făcuseră împreună. În acest fel a reușit să-i facă mai încrezători în forțele lor și, mai ales, în planul conducătorului lor.

În ciuda acestui fapt, au existat emoții chiar și în rândul comandanților. Confruntat cu dispoziția inamicului, Alexandru cel Mare a încercat diferite strategii, sperând că cea pe care o va alege va fi cea bună, căci nu avea decât o singură șansă. Părea clar că cel mai slab flanc al său era cel din apropierea mării Mediterane.

Simțind acest lucru, Alexandru cel Mare a decis să-și mute soldații, dar pe furiș.

I-a pus pe călăreții tesalieni să schimbe flancurile pentru a-l ajuta pe Parmenion (unul dintre cei mai faimoşi generali macedoneni) în dreapta, dar i-a forțat să treacă prin mijlocul liniilor de soldați, ascunzându-i astfel de privirile inamicului. În cele din urmă, confruntat cu superioritatea numerică persană, regele a decis să își lungească propria linie de luptă în speranța de a căpăta avantaj pe un teren atât de accidentat.

Scopul lui Darius era de a-l forța pe Alexandru cel Mare să lupte pentru controlul punctelor de trecere a râului, pentru a epuiza inamicul

Darius, la rândul său, deși știa că armata sa este mai mare, a preferat să acționeze cu prudență în fața unui adversar de al cărui geniu militar se temea. A plasat un corp de infanterie la fiecare vad posibil al râului și a întărit locurile greu accesibile cu palisade (o fortificație).

Scopul său era să-l forțeze pe Alexandru cel Mare să lupte pentru controlul punctelor de trecere a râului, convins că astfel formațiunea macedoneană va rămâne dezorganizată și epuizată, fiind o pradă ușoară pentru soldații staționați la înălțime pe celălalt mal.

Între timp, cavaleria Achaemenidă, din linia a doua, ar fi căutat să străpungă inamicul și să-i copleșească flancurile pentru a multiplica fronturile și a-l termina.

Alexandru cel Mare a fost primul care a ordonat forțelor sale să avanseze, desfășurându-le pe întreaga lungime a câmpiei. Macedonenii au început apoi să cânte un cântec de război, în timp ce își ciocneau armele cu putere, producând un zgomot care dădea fiori pe șira spinării inamicului.

Persanii au reacționat atacând flancul stâng cu cavaleria lor, punându-l în dificultate pe Parmenion. Cu toate acestea, el a ținut flancul, la fel ca și infanteria din centru, înfruntând trecerea râului și lupta acerbă cu inamicul, într-o confruntare aprigă pentru a avansa.

Pe partea dreaptă, macedonenii au reușit să spargă formația persană și să provoace prima retragere. Breșa s-a deschis, Alexandru cel Mare a preluat conducerea soldaților săi, iar cavaleria regală a înaintat ca un fulger, răspândind moarte și confuzie, după ce a depășit flancul primului rând persan. Mișcându-se printre linii, au avansat în direcție oblică, spre centrul armatei persane, acolo unde nimeni nu ar fi crezut că ar putea să-și dirijeze atacul.

Fuga marelui rege

În haosul bătăliei, Alexandru cel Mare și-a condus călăreții pentru a ajunge la Darius. Luată prin surprindere, cavaleria regală persană l-a înconjurat pe Marele Rege, protejându-l de atacul intens al macedonenilor.

Alexandru știa că, dacă îl elimina pe Darius, ar fi câștigat războiul. Lupta sa era disperată: Darius putea fugi pentru a lupta în altă zi, dar Alexandru cel Mare și oamenii săi, dacă nu reușeau, nu ar fi avut scăpare.

Dincolo de curaj și forță, macedonenii au luptat cu o adevărată furie, mânați de dorința de supraviețuire. La apropierea lui Alexandru, Darius a decis brusc să își întoarcă carul și să fugă. Fără ezitare, generalii săi au fugit după el, lăsând armata în mijlocul unei bătălii crâncene.

Alexandru cel Mare a vrut să îl urmărească pe Darius, dar apropierea apusului și riscul de a părăsi câmpul de război cu lupta neterminată l-au forțat să se întoarcă.

Soldații lui Alexandru cel Mare îi depășiseră deja numeric pe persani pe toate liniile; aceștia din urmă, cufundați în haos, fuseseră abandonați de regele lor la o moarte sigură sub sulițele macedonene. Măcelul a fost teribil. Ptolemeu, unul dintre generalii lui Alexandru, și-a amintit mai târziu că el și ceilalți urmăritori ai lui Darius au traversat o prăpastie mergând peste cadavre.

Într-o magnifică lecție de strategie, Alexandru a reușit să își organizeze perfect trupele într-un scenariu dificil și împotriva unui inamic mai puternic și mai bine pregătit. Victoria de la Issos a fost una dintre cele mai remarcabile din cariera sa. Dar ceea ce a fost cel mai admirat a fost implicarea sa personală în bătălie.

Nu numai că a reușit să își motiveze soldații, dar a intrat în luptă în fruntea cavaleriei până când a ajuns la carul lui Darius, indiferent de riscuri; de fapt, cronicarii consemnează că a fost rănit în coapsă.

Exemplul său de vitejie, inspirat de poemele lui Homer, i-a antrenat pe toți ceilalți.