Ce limbă vorbeau românii în Evul Mediu. Cum își spuneau în vremea lui Ștefan cel Mare și de unde vine numele lor

Evul Mediu reprezintă o perioadă esențială în formarea identității românești, marcată de transformări lingvistice, sociale și politice. În acest interval istoric, care se întinde aproximativ între secolele V și XV, poporul român s-a conturat ca o entitate distinctă în spațiul balcanic și est-european. Întrebările privind limba vorbită de români, modul în care se autodenumeau în epoca lui Ștefan cel Mare (1457–1504) și originea numelui lor oferă o perspectivă asupra continuității culturale și lingvistice a acestui popor. Bazându-ne pe documente istorice, cronici și studii lingvistice, vom explora aceste aspecte, evidențiind legătura strânsă cu moștenirea romană.

Limba vorbită de români în Evul Mediu

Limba română, așa cum o cunoaștem astăzi, își are rădăcinile în latina vulgară vorbită de coloniștii romani în provincia Dacia și în regiunile învecinate. În Evul Mediu, românii vorbeau o variantă proto-română, cunoscută sub numele de dacoromână, care a evoluat din dialectele latine orientale între secolele V și VIII. Această limbă era vorbită atât la nord, cât și la sud de Dunăre, înainte de migrațiile slave din secolul al VI-lea, care au introdus influențe majore.

Influența slavă a fost cea mai semnificativă, afectând aproximativ 20% din vocabularul românesc. Cuvinte precum “prieten” (prieten), “iubi” (a iubi), “ceas” (ceas) sau “drag” (drag) provin din limbi slave, reflectând contactele intense cu populațiile slave prin migrații și comerț. De asemenea, substratul dacic – moștenirea limbii tracice vorbite de autohtoni înainte de romanizare – a contribuit cu circa 160 de cuvinte, multe legate de viață pastorală, cum ar fi “brânză” (brânză), “zer” (zer) sau “balaur” (balaur). Alte influențe, precum cele maghiare, turcești și grecești, au apărut mai târziu, în perioadele medievale târzii, dar au fost mai puțin pronunțate în Evul Mediu timpuriu.

În ceea ce privește forma scrisă, Evul Mediu a fost dominat de limba slavonă, folosită ca limbă liturgică și de cancelarie în biserică și administrație. Majoritatea documentelor oficiale, cărților și inscripțiilor erau redactate în slavonă, reflectând influența culturală bulgară și sârbă. Totuși, limba vorbită zilnic de populație era româna veche, care a început să fie folosită în scrieri abia spre sfârșitul Evului Mediu. Cel mai vechi document păstrat în limba română este Scrisoarea lui Neacșu din 1521, scrisă cu alfabet chirilic românesc, care avertiza despre amenințări otomane. Acest document marchează tranziția spre utilizarea vernaculară în administrație, deși scrierea în română a început probabil în a doua jumătate a secolului al XV-lea.

Alte texte timpurii, precum Codicele de la Voroneț sau Psaltirea Scheiană, erau traduceri religioase, subliniind rolul bisericii în promovarea limbii. Limba română medievală era caracterizată de variații regionale (graiuri), dar rămânea mutual inteligibilă, păstrând trăsături latine precum articolul enclitic și sincretismul genitiv-dativ, parte a uniunii lingvistice balcanice.

Cronicarii străini, precum ungurul Verancsics în secolul al XVI-lea, notau că limba românilor semăna cu italiana sau latina, confirmând originea romanică. Opere precum Cazania lui Varlaam din secolul al XVII-lea demonstrează evoluția limbii, apropiind-o de forma modernă și contribuind la unitatea culturală românească.

Cum își spuneau românii în vremea lui Ștefan cel Mare

În perioada domniei lui Ștefan cel Mare, mare voievod al Moldovei între 1457 și 1504, românii se autodenumeau “rumâni” sau “râmleni”, termeni derivați din conștiința descendenței romane. Acest endonim (nume propriu) era folosit pentru a se distinge de străini, în timp ce exonimul “vlahi” sau “valahi” era aplicat de către vecini – unguri, slavi sau greci – și însemna inițial “italian” sau “roman”, făcând referire la originea latină.

Dovezile documentare directe din secolul al XV-lea sunt limitate, dar cronici ulterioare, precum cele ale lui Miron Costin din secolul al XVII-lea, afirmă că “rumân” era termenul folosit de români înainte de denumirile regionale precum “moldoveni” sau “munteni”. Ștefan cel Mare însuși, în documentele sale, folosea limba slavonă pentru acte oficiale, dar populația vorbea și se identifica prin limba “românească”. Cronicari precum Grigore Ureche sau Dimitrie Cantemir subliniază că românii din Moldova, Țara Românească și Transilvania se considerau parte a aceluiași popor, numindu-se “români” în limbajul cotidian.

Observatori străini din secolele XVI, precum Francesco della Valle (1532) sau Pierre Lescalopier (1574), raportau că locuitorii se numeau “romani” sau “românești”, întrebând “Sti rominest?” (Știi românește?). Aceste mărturii sugerează că, în vremea lui Ștefan, termenul era deja în uz, deși nu unificat politic. Ștefan cel Mare, prin luptele sale împotriva otomanilor și consolidarea Moldovei, a contribuit la întărirea identității românești, deși conceptul de națiune modernă era absent.

Originea numelui “român”

Numele “român” provine direct din latinescul “romanus”, însemnând “roman” sau “cetățean roman”, reflectând conștiința descendenței din coloniștii romani aduși de împăratul Traian în Dacia. Etimologia este confirmată de cronici medievale și studii lingvistice, care arată că termenul a evoluat fonetic din “romanus” în “român/rumân”.

Cele mai vechi indicii apar în texte medievale, posibil în “Cântecul Nibelungilor” (secolul al XIII-lea), unde “Ramunch” ar putea fi o transliterare a “român”. Atestări clare vin din secolul al XVI-lea, prin relatări ale umaniștilor renascentiști, care notau că vlahii se numeau “români” și își legau originea de Roma. În Evul Mediu, “rumân” avea și o conotație socială, însemnând “țăran” sau “iobag”, dar sensul etnic a prevalat.

Termenul “România” apare mai târziu, în secolul al XIX-lea, prima oară în 1816 la Dimitrie Philippide, derivând din “român” cu sufixul “-ia”, însemnând “țara românilor”. În Evul Mediu, se folosea “Țara Românească” pentru Valahia, iar cronici ulterioare extindeau termenul la toate provinciile românești. Originea numelui subliniază continuitatea romană, contrastând cu exonimul “vlah”, preluat de la slavi și însemnând inițial “străin vorbitor de limbă romanică”.

Concluzie

În Evul Mediu, românii vorbeau o limbă romanică evoluată din latină, marcată de influențe slave și dacice, deși scrisul era dominat de slavonă. În vremea lui Ștefan cel Mare, se autodenumeau “rumâni”, păstrând o identitate comună în ciuda diviziunilor politice. Numele “român” vine din “romanus”, simbolizând moștenirea romană care definește poporul român. Aceste elemente ilustrează reziliența culturală a românilor, care au supraviețuit migrațiilor și invaziilor, formând baza națiunii moderne.