Cele mai cunoscute mituri despre daci au fost dezvoltate pe baza relatărilor istoricilor antici. Miturile despre daci se referă la vitejia lor, la simbolurile poporului dac sau la temerile şi însuşirile lor.
Miturile despre geto-daci sunt numeroase. Cele mai cunoscute se referă la: modul în care dacii au renunţat la viticultură, expresia prin care erau caracterizaţi ca fiind “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, jertfele aduse lui Zamolxis, teama de cer, faptul că plângeau la naşteri şi petreceau la înmormântări, steagul misterios al dacilor, lupul dacic, comoara lui decebal, scrierile şi limba dacilor şi viclenia regelui Decebal.
Mituri despre daci – cum au renunţat la viţa de vie
În vremea regelui Burebista, marele preot Deceneu a cerut dacilor să îşi distrugă viile, afirma istoricul Strabon. „Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin”, arăta Strabon, despre Deceneu. „Cu optzeci de ani înainte de Hristos, porunci profetul Deceneu, sfetnicul marelui rege Boerebiste, să se stârpească viile pentru ca nu cumva ispita băuturii să smintească firea cea bună a poporului şi să-l abată din vrednicia lui. Şi dacii se plecară poruncii, căci pe cât erau de aprigi şi de cumpliţi în războaie, pe atâta de blânzi şi de supuşi regelui şi profetului lor. Numai aşa se înţelege cum au ajuns ei, pe vremea aceea de vifor şi de întunecate frământări de neamuri, la o stăpânire aşa de întinsă şi la o putere aşa de temută”, scria Alexandru Vlahuţă.
Mituri despre daci – „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”
Într-una dintre cele mai vechi menţiuni documentare, geţii au fost numiţi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Afirmaţia a aparţinut istoricului elen Herodot şi a fost făcută în urmă cu 2.500 de ani, în “Istorii”, în care autorul antic prezenta campania militară condusă de regele Darius, al Persiei, împotriva sciţilor. Armatele persane au ajuns şi pe actualul teritoriu al ţării, iar Herodot făcea referire la însuşirile geţilor în următorul context: “Înainte de a ajunge la Istru, Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii care au în stăpânirea lor Salmydessos şi care locuiesc la miazănoapte de Apollonia şi de orasul Mesambria-numiti skyrmiazi şi nipsei – i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită, au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci”, informa Herodot, potrivit autorilor volumului “Izvoare privind istoria României” (Bucureşti, 1964).
Mituri despre daci – sacrificiile umane
Un alt mit despre geţii (dacii) care au locuit în actualul teritoriu al României este menţionat pentru prima dată de Herodot şi se referă la sacrificiile umane pe care aceştia le-ar fi adus zeităţilor. Istoricul din Halicarnas afirma, din cele auzite despre geţi de la comercianţii din oraşele de pe ţărmul Mării Negre, că ritualurile sângeroase, aveau loc o dată la cinci ani, pentru a menţine legătura oamenilor cu divinitatea Zamolxis. “Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”, relata Herodot, în Istorii, potrivit volumului “Izvoare privind istoria României” (Bucureşti, 1964).
Mituri despre daci – teama de cer
O legendă spune că singurul lucru de care se temeau strămoşii noştri era să nu cadă cerul pe ei. Mitul a ajuns foarte cunoscut şi datorită scriitorului Alexandru Vlahuţă, care afirma următoarele: „nici mânia cerului nu domina trufia lor, ci când tuna şi fulgera, ei, încălecând pe cai, făceau gălăgie mare şi, furioşi, trăgeau cu săgeţile-n nori. Solii lor, care cântau din chitară înainte de a-şi spune solia, întrebaţi de Alexandru cel Mare dacă se tem de el, i-au răspuns cu mândrie: Geţii nu se tem decât de cer, să nu cadă pe ei”. Scrierile antice care au inspirat acest mit i-au aparţinut lui Arian şi se referă, de fapt, la celţii care s-au înfăţişat lui Alexandru cel Mare, după ce armata acestuia a cucerit mai multe cetăţi ale geţilor, de pe malurile Dunării. „Pe celţi îi întrebă de ce lucru omenesc se tem ei mai mult, în nădejdea că – deoarece marea sa faimă va fi ajuns până la ei şi încă şi mai departe – au să răspundă că se tem de el mai mult decît de toţi. Dar răspunsul celţilor îi spulberă nădejdile, într-adevăr, cum locuiau departe de Alexandru – iar în ţinuturile ocupate de ei se putea cu greu pătrunde – văzându-l pe Alexandru că porneşte spre alte locuri, îi spuseră că se tem ca nu cumva vreodată să cadă cerul pe dânşii. Alexandru le dădu numele de prieteni, îi făcu aliaţi şi îi trimise acasă, după ce adăugă doar atît: că celţii sînt nişte flecari”, se arată în volumul “Izvoare privind istoria României” (Bucureşti, 1964). Totuşi, despre geţi, Herodot afirma următoarele: „Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun altul afară de al lor”.
Mituri despre daci – plângeau la naşteri şi petreceau la înmormântări
Cei din triburile tracice aveau un dispreţ pentru viaţă şi erau gata oricând să se jertfească, scriau autorii antici. Ion Horaţiu Crişan prezenta în volumul “Spiritualitatea geto-dacilor”, publicat în 1986, o relatare a istoricului Herodot, despre comportamentul emoţional al strămoşilor faţă de viaţă şi moarte. “Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, ne spune că: rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti. Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, informa autorul Ion Horaţiu Crişan. Se plângea la naşterea unui copil, iar moartea unui om era petrecută cu bucurie. Unii autori afirmau că, dovadă pentru modul în care dacii se raportau la moarte este şi faptul că femeile geto-dace voiau să fie ucise deasupra cadavrelor soţilor lor şi să fie înmormântate împreună aceştia, potrivit cercetătorului Ion Horaţiu Crişan.
Mituri despre daci – comoara lui Decebal
Potrivit legendelor, Decebal şi-ar fi ascuns comoara într-un loc tainic, sub albia Sargeţiei. „Decebal abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia Decebal pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veştminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îi măcelări, ca sa nu dea nimic pe faţă”, relata Dio Cassius. Autorul „Istoriei Romanilor” mai scria că romanii au descoperit o parte din comori, după ce Biciclis, un get care ar fi ştiut locul ascunzătorilor, a fost luat prizonier şi ar fi dat în vileag povestea. Comorile au ajuns în Roma, o dată cu alte prăzi care au totalizat peste 160 de tone de aur şi 300 de tone de argint.
Mituri despre daci – transformarea în lupi
Luptătorii daci se avântau în luptă fără teama de moarte. Unii istorici afirmau că îşi spuneau „lupi” şi făceau parte dintr-o frăţie a războinicilor care venera acest animal. Potrivit unor legende, ritualic se transformau în lupi. ”Esenţialul iniţierii militare consta în transformarea rituală a tânărului războinic în fiară. Nu era vorba numai de bravură, de forţă fizică sau de putere de a îndura, ci de o experienţă magico-religioasă care modifica felul de a fi al tânărului războinic. Acesta trebuia să-şi transmute umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate”, preciza Mircea Eliade, în lucrarea sa ”De la Zalmoxis la Ghenghis Han”. Nu se ştie ce conţineau şi cum se desfăşurau acele ritualuri magico-religioase de transformare a tinerilor războinici, însă mai mulţi istoricii au ajuns la concluzia că lupul era un animal sacru al dacilor, venerat uneori de popor.
Mituri despre daci – steagul ciudat de luptă al dacilor
Cu o simbolistică puternică, stindardul de luptă al dacilor, era înfăţişat sub forma unui cap de lup care pare să se repeadă asupra prăzii şi un corp de balaur, ce se înfoaie în bătaia vântului. Istoricii susţin că în vâltoarea luptelor flamura confecţionată din material textil şi din bronz sau argint isca un zgomot asemănător ureltului lupilor, menit să-i înfioare pe duşmani. Lupul era unul dintre animalele sacre ale strămoşilor noştri, fiind cel mai des întâlnit animal în reprezentările culturale ale acestora. Prezenţa corpului de şarpe de pe stindardul dacilor a fost asociată cu zmeul, personajul mitologic care străbate văzduhul, stăpânind furtunile şi salvându-i de la pieire pe oameni. Şarpele avea şi un rol protector.
Mituri despre daci – ce limbă vorbeau şi cum scriau
Unul dintre cele mai controversate mituri despre daci priveşte modul în care se raportau la scris. Dacii aveau propriul sistem de scriere, susţineau istorici ca Hadrian Daicoviciu şi Constantin Daicoviciu, neaccesibil însă doar elitelor. Inscripţia DECEBALVS PER SCORILO, de pe un vas de cult descoperit în Sarmizegetusa Regia, este interpretată ca fiind redactată în limba dacilor, cu litere latine, afirma Hadrian Daicoviciu. „În latineşte sau măcar cu litere latineşti a fost redactat mesajul trimis lui Traian pe o ciupercă. Tot aşa va fi scrisă şi epistola lui Decebal către Domiţian, semn că la cancelaria regească de la Sarmizegetusa limba puternicului Imperiu roman era cunoscută şi folosită. Aşadar, dacii cunoşteau scrierea. Fireşte, ea n-a devenit niciodată accesibilă tuturor dacilor. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare”, constata Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii (1965). Potrivit istoricilor, circa 160 de cuvinte folosite în limba română provin din fondul geto-dacic, deşi urmele certe ale limbii folosite în vremea strămoşilor noştri nu s-au păstrat ori sunt contestate. Printre ele se numără: aghiuţă, aidoma, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască, balaur, beregată, brânză, brâu, căciulă, căpuşă, cioară, cioban, ciomag, descurca, doină, groapă, iele, leşina, moş, moţ, raţă, viezure, zimbru.
Mituri despre daci – cum i-a înşelat Decebal pe romani
Unul dintre cele mai importante personaje din istoria dacilor a fost Decebal, considerat de istoricul latin Cassius Dio, ca fiind „priceput în ale războaielor şi iscusit la faptă, ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp, meşter în a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”, relata Dio Cassius. O mărturie a iscusinţei regelui dac în război a venit în urma înfrângerii din anul 88, de la Tapae, unde dacii au încercat să ţină piept invaziei legiunilor romane conduse de generalui Tettius Iulianus. Romanii i-au învins pe daci, însă au suferit pierderi însemnate. Armata lui Decebal s-a retras în munţi, din calea romanilor, care au renunţat să o urmărească şi să o zdrobească. O legendă spune că una dintre capcanele întinse de regele Decebal romanilor a fost cea a curăţării trunchiurilor de copaci dintr-o pădure, pe care le-au împodobit cu arme şi armuri, astfel încât legionarii au crezut că au în faţă o mare armată şi au evitat înaintarea spre Sarmizegetusa. O altă istorisire despre bătălia de la Tapae îl prezintă pe dacul Vezinas, cel care a scăpat de captivitate prefăcându-se mort, pe câmpul de luptă, şi fugind apoi noaptea la adăpost.
