Poporul român s-a născut creștin sau este vorba despre un alt mit istoric? Interviu cu istoricul Petre Guran

​S-a spus adesea că poporul român s-a născut creștin. Că suntem unul dintre primele popoare creștinate, iar rădăcinile creștinismului ar fi ajuns în Dobrogea încă din secolul I, grație Apostolului Andrei, Întâiul chemat. O astfel de teză a cunoscut o largă răspândire, însă veridicitatea ei a fost adesea adusă în discuție.

În primul rând, etnogeneza poporul român este una complexă. Astfel, întrebarea legată de creștinarea proto-românilor, a valahilor de la sudul și nordul Dunării, capătă noi valențe. Când anume are loc acest proces? Cum? Care a fost rolul popoarelor migratoare în stoparea sau propovăduirea creștinismului? Ce urme palpabile au lăsat primii creștini din această zonă? Ce anume a făcut ca noua religie creștină să prindă atât de puternic inclusiv la populația din Balcani sau estul Europei? De ce valahii au adoptat ortodoxia? Care au fost polii de putere care au dus la promovarea și răspândirea creștinismului? Au fost valahii creștinați de bulgari, așa cum spun unii istorici, mult mai târziu decât se susținuse?

La aceste întrebări, dar și multe altele, l-am invitat să răspundă pe Dr. Petre Guran, specialist în istorie bizantină, cu teza „Sfințenie regală și putere universală în lumea ortodoxă”, teză susținută la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris.

Petre Guran a mai fost membru al Centrului de Studii Elenistice al Universității Princeton, Statele Unite ale Americii, cercetător în cadrul Institutului de Studiu Sud-Est European din cadrul Academiei Române, bursier al Colegiului Noua Europa, fost coordonator al sesiunii românești a Programului „Mănăstiri și identitate europeană, membru junior al World Academy of Art and Sciences și primul director al Institutului de Studii Liberale.

Opinia sa cu privire la toate aceste aspecte o puteți afla accesând materialul video.

Principalele idei discutate:

• Faptul că Apostolul Andrei ajunge în Sciția și propovăduiește creștinismul provine dintr-o informație sumară care ne parvine de la Eusebiu din Cezareea, biograful lui Constantin cel Mare. El scrie acea notiță la începutul secolului al IV-lea d.Hr. Numai că notița este una sumară, așa cum spuneam, și nu putem înțelege clar dacă este vorba despre Sciția cea mare, sau Sciția Minor, Dobrogea. Asta a permis multora să creadă că au fost creștinați de-a lungul Mării Negre în asemenea epoci antice.
• Creștinismul nu a fost o religie, ci a devenit o religie în secolul al IV-lea d.Hr. Creștinismul din primele trei secole este o învățătură despre lumea de dincolo, este o spiritualitate, este o dezvăluire a sensurilor ultime ale existenței. În secolul al IV-lea, prin ceea ce face Constantin, adică prin libertatea și protecția pe care le-o acordă creștinilor, el îndeamnă creștinismul să devină religie. Începuturile religiei creștine în orașele romane, în instituții publice, încep cam din a doua jumătate a secolului al IV-lea.
• Religia creștină a început ca o religie urbană, o religie care se regăsește în marile orașe ale imperiului și, progresiv, și în micile orașe. Și atunci trebuie să ne uităm în Imperiul Roman unde avem orașe. Pentru că unde avem orașe, avem șanse să găsim comunități creștine. Asta o spun fiindcă, în mod notoriu, orașele la nord de Dunăre sunt puține. se face o confuzie când vorbim de creștinismul de la nordul Dunării și ne sunt citate basilicile din Dobrogea. Basilicile din Dobrogea sunt în Imperiul Roman, în orașe romane, deci sunt un fenomen religios de la sudul Dunării. Acest lucru se petrece foarte greu la nordul Dunării.

Creștinismul a avut un succes fulminant pentru că are capacitatea de a organiza solidaritatea

• Creștinismul a avut un succes fulminant pentru că are capacitatea de a organiza solidaritatea, adică sunt oameni dispuși să se susțină și să creeze comunități pe verticală și pe orizontală. Vorbesc despre solidaritatea între clasa de sus și clasa de jos, dar și solidarități între un teritoriu și un alt teritoriu. În viziunea lumii antice, ai un centru, ai centrele culturale și pe urmă ai periferiile. În creștinism nu există așa ceva. În creștinismul tardo-antic, toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu pe orizontală geografică și pe verticala socială. Să fii sclav și să fii tratat cu umanitate de proprietarul de sclavi sau pe urmă eliberat de el, creează un atașament, un devotament. Să fii sărac și să fii îngrijit de comunitatea ta, tot așa, creează atașamente.
• Există această viziune predominantă a valurilor de barbari care distrug Imperiul Roman, care pătrund și șterg întregi populații romanizate și, în cele din urmă, distrug imperiul. Această viziune s-a atenuat acum în lumina cercetărilor arheologice. Aceste valuri migratoare sunt mult mai puțin atestate, cu impact mai mic. Ele nu au avut vocația să schimbe sau să șteargă civilizația romană de pe un teritoriu. Unde sunt goții care au fost pe aici? Unde sunt hunii? Unde sunt avarii? Unde sunt bulgarii, în sensul de populație nord-caspică? Unde sunt pecenegii, unde sunt cumanii? De ce în locul lor apar aceste națiuni slave în secolul al XIX-lea, reînviind niște realități medievale?
• Ce sunt acești slavi, care sunt cei mai puțin vizibili la început dintre migratori, și pun între ghilimele migratori? Fiindcă am citit suficient din istoricul Florin Curta încât să punem sub semnul întrebării dacă a existat o migrație slavă, adică oameni veniți din altă parte și care s-au instalat pe un teren așa-zis depopulat. Atunci apare o întrebare firească: de ce nu avem nume, cu excepția bulgarilor? În schimb, avem aceste popoare slave care capătă o identitate nouă și localizată în Evul Mediu. Da, dar e vorba de o identitate care a fost recompusă în secolul al XIX-lea, în funcție de proiecte naționale.

Poporul român s-a născut creștin? Aș spune că da, dar e, mai degrabă, o formulă poetică

• Iorga a spus-o deja, poporul român este produsul latinității balcanice în ansamblu. Etnogeneza sa nu poate fi exclusiv amplasată la nordul Dunării, așa cum nu avem un argument constrângător care să ne spună că trebuie s-o amplasăm exclusiv în sudul ei. Eu aș vorbi despre proto-români din secolul al VIII-lea încoace. Să-i amplasezi în secolul al VI-lea înseamnă să te grăbești puțin. Sunt încă romani, sunt încă, pur și simplu, o populație romană care vorbește o latină târzie, provincială, cu modificări în vocabular.
• De ce acești vorbitori de proto-română, practicanți ai unui creștinism de limbă latină, trec la liturghia slavă? Aici ține tot de esența secolului al XIII-lea, de criza care a dus la despărțirea definitivă între cele două creștinisme, creștinismul latino-roman, adică al papalității, și creștinismul răsăritean, al Imperiului Bizantin, al grecilor, dar al grecilor care, între timp, își atașaseră și lumea slavă. Aici este marea cheie, în a înțelege rolul liturghei slave din secolul al IX-lea și difuzarea ei conștientă din Imperiul Bizantin. Aderarea la o liturghie slavo-grecească înseamnă aderarea la creștinismul bizantin. Asta este semnificația.
• Poporul român s-a născut creștin? Aș spune că da, dar e, mai degrabă, o formulă poetică. Proto-românii, românii medievali s-au născut din acea populație tardo-antică, creștină de limbă latină. Ei descind din grupul acela de creștini antici din toate orașele Balcanilor, care au început și circule cu vitele lor și care au ajuns, evident, până în Carpați. Da, ei sunt purtătorii ideii românești.