Cine a fost primul unificator al Ţărilor Române ? Mihai Viteazu a fost al patrulea

În conștiința colectivă a românilor, Mihai Viteazul este adesea celebrat ca primul unificator al celor trei Țări Române – Țara Românească, Moldova și Transilvania. Epopeea sa din anul 1600, când a reușit să aducă sub un singur sceptru aceste teritorii, reprezintă un moment emblematic în istoria națională, simbolizând aspirația spre unitate. Totuși, o analiză mai atentă a surselor istorice relevă că unificarea realizată de Mihai nu a fost prima de acest fel. De fapt, în secolul al XVI-lea, au existat alte trei tentative de unire a acestor principate, fiecare motivată de contexte politice și militare complexe. Mihai Viteazul a fost, așadar, al patrulea unificator, dar primul care a imprimat acestei uniuni o conștiință națională incipientă și o durabilitate simbolică în memoria colectivă.

Pentru a înțelege această perspectivă, trebuie să ne întoarcem în timp și să examinăm evenimentele din secolul al XVI-lea, o perioadă marcată de lupte pentru putere între marile imperii vecine: Otoman, Habsburgic și Polonez. Țările Române, aflate la intersecția acestor interese, au devenit terenul unor alianțe efemere și cuceriri temporare. Ideea de unire nu era neapărat motivată de un sentiment național modern, ci mai degrabă de necesități strategice: controlul resurselor, apărarea împotriva otomanilor sau consolidarea puterii personale. Totuși, aceste episoade au pus bazele pentru viitoarele mișcări unificatoare, culminând cu Marea Unire din 1918.

Primul unificator: Petru Rareș (1529)

Primul episod de unificare a celor trei Țări Române este atribuit voievodului moldovean Petru Rareș, fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare. În anul 1529, Petru Rareș a reușit să extindă controlul său asupra unei mari părți din Transilvania și să influențeze direct domnia în Țara Românească. Acesta a cucerit teritorii transilvănene, inclusiv zone cheie precum Bistrița și Brașovul, profitând de slăbiciunea internă a Principatului Transilvaniei după bătălia de la Mohács (1526), care a dus la destrămarea Regatului Ungariei.

În paralel, Petru Rareș l-a instalat pe tronul Țării Românești pe ginerele său, Vlad Înecatul (Vlad al VII-lea), asigurându-și astfel loialitatea și controlul asupra Munteniei. El însuși stăpânea Moldova, creând astfel o uniune de facto sub autoritatea sa. Această unificare a durat scurt timp, fiind răsturnată de intervențiile otomane și de opoziția internă. Petru Rareș nu s-a declarat explicit stăpân al tuturor celor trei teritorii și nu a promovat o idee de unitate națională, ci mai degrabă una de expansiune personală și familială. Totuși, acțiunile sale reprezintă prima tentativă documentată de unire a celor trei principate sub un singur conducător român.

Istoricul Marius Diaconescu subliniază că Petru Rareș a acționat în contextul haosului post-Mohács, când Transilvania era disputată între habsburgi și otomani. Deși unirea sa a fost efemeră, ea demonstrează că ideea controlului unificat asupra celor trei teritorii exista deja în mintea liderilor români, chiar dacă motivată de interese pragmatice.

Al doilea unificator: Giovanni Battista Castaldo (1551-1552)

Surprinzător pentru mulți, al doilea unificator nu a fost un român, ci un italian: Giovanni Battista Castaldo, marchiz de Cassano, un general în slujba Imperiului Habsburgic. Născut în Italia, Castaldo a ajuns să dețină titluri nobiliare datorită meritelor sale militare, inclusiv senior al Sibiului. În 1551, el a fost trimis de împăratul Carol al V-lea (și ulterior de fratele său, Ferdinand I) pentru a reorganiza Transilvania și a o integra în sfera de influență habsburgică.

Castaldo a reușit să unească sub comanda sa Transilvania, Moldova și Țara Românească prin manevre diplomatice și militare. El l-a susținut pe Ioan Sigismund Zápolya în Transilvania, dar a preluat controlul efectiv. În Moldova, l-a instalat pe Ștefan Rareș (fiul lui Petru Rareș), iar în Țara Românească a influențat domnia lui Mircea Ciobanul. Cu o armată imperială puternică în spate, Castaldo a devenit de facto stăpânul celor trei teritorii, declarându-se “principe al Ardealului, Moldovei și Țării Românești”. Această uniune a fost motivată de interesele antiotomane ale habsburgilor, care doreau să creeze un front unit împotriva turcilor.

Unirea lui Castaldo a durat doar aproximativ un an, fiind răsturnată de trădări interne și de presiunea otomană. El este amintit pentru asasinarea cardinalului George Martinuzzi (Fráter György), un rival politic, la castelul din Vințu de Jos. Deși nu era român, acțiunile sale au demonstrat fezabilitatea unei uniri administrative sub un singur conducător extern, inspirând probabil viitoarele tentative.

Al treilea unificator: Sigismund Báthory (1595)

Al treilea episod implică un ungur: Sigismund Báthory, principe al Transilvaniei. Nepot al lui Ștefan Báthory (rege al Poloniei), Sigismund a moștenit un principat instabil și a căutat să-l consolideze prin alianțe cu habsburgii. În 1595, el a încheiat un tratat la Praga cu împăratul Rudolf al II-lea, prin care a solicitat și a obținut titlul de “principe al Ardealului, Moldovei și Țării Românești”.

Sigismund a început cu Moldova: prin trădare, hatmanul Ștefan Răzvan l-a arestat pe domnitorul Aron Vodă și l-a trimis la Alba Iulia, unde a fost otrăvit – ironic, în același castel unde Castaldo își executase rivalul. Pentru Țara Românească, Sigismund a întâmpinat rezistență din partea lui Mihai Viteazul, deja domnitor. Prin intrigi și alianțe, Báthory a încercat să preia controlul, dar unirea sa a rămas mai mult pe hârtie decât în practică, durând scurt timp.

Motivația sa era similară cu cea a lui Castaldo: crearea unei puteri regionale antiotomane pentru a înlocui rolul defunct al Regatului Ungariei. Sigismund nu a avut o conștiință națională românească, ci a acționat ca un nobil maghiar în slujba intereselor imperiale.

Al patrulea unificator: Mihai Viteazul (1600)

Mihai Viteazul, născut probabil în 1558 la Târgul de Floci, a urcat pe tronul Țării Românești în 1593, după o ascensiune rapidă în ierarhia boierească. Aliat inițial cu Liga Sfântă antiotomană, el a început un război deschis împotriva turcilor în 1594. Victoria de la Călugăreni (1595) i-a adus faimă, dar adevărata sa realizare a venit în 1599-1600.

În octombrie 1599, Mihai a învins armata transilvăneană la Șelimbăr și a intrat în Alba Iulia ca stăpân al Transilvaniei. În mai 1600, a invadat Moldova, alungându-l pe Ieremia Movilă și instalându-se ca domn. Pe 6 iulie 1600, documentele îl numesc “domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Această uniune a durat aproximativ un an, fiind răsturnată de alianța dintre nobilii maghiari, generalul Basta și polonezi. Mihai a fost asasinat la 9 august 1601 la Câmpia Turzii.

Spre deosebire de predecesorii săi, Mihai a imprimat unirii o dimensiune națională. Corespondența sa diplomatică arată o conștiință a unității etnice și lingvistice a românilor, deși motivată inițial de ambiții personale și antiotomane. Istoriografia romantică din secolul al XIX-lea, prin Nicolae Bălcescu, l-a transformat în erou național, precursor al unirii din 1859 și 1918.

De ce contează aceste uniri efemere?

Aceste patru episoade arată că unirea Țărilor Române nu a fost o idee singulară a lui Mihai, ci un proces iterativ în secolul al XVI-lea. Predecesorii săi au realizat uniuni prin forță sau diplomație, dar lipsite de durabilitate și de o viziune națională. Mihai, însă, a fost primul care a legat unirea de o conștiință etnică, făcând-o un simbol peren. Totuși, adevărata unitate națională a venit abia în secolul al XIX-lea, cu Alexandru Ioan Cuza și apoi cu Marea Unire.

În concluzie, primul unificator a fost Petru Rareș, urmat de Castaldo și Báthory, iar Mihai – al patrulea – rămâne cel mai important pentru impactul său simbolic. Istoria ne învață că unitatea nu este un act izolat, ci un proces lung, marcat de ambiții, alianțe și sacrificii.