Adevărul despre Unirea Principatelor Române din 1600. Cum a fost „fabricat“ Mihai Viteazul: cuceritorul îndrăzneţ devenit eroul naţional unificator
Momentul unficării celor trei ţări româneşti în 1600 este unul controversat şi astăzi. Niciun specialist nu neagă existenţa acestei unificări, dar motivele care au condus la aceasta au stârnit polemici. Istoriografia romantică şi naţionalistă susţine că unirea a fost făcută pe fundamentul ideii naţionale, în timp ce alţi istorici şi cronicari ai vremii arată că de fapt „unirea“ a fost doar un act de cucerire.
La 6 iulie 1600 în istoria poporului român a avut loc un eveniment de o maximă importanţă. Ţara Românească, Moldova şi Transilvania au fost unite sub un singur sceptru. Era prima unificare a celor trei regiuni într-o singură ţară. Artizanul acestui eveniment cu însemnătate istorică a fost voievodul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul, un domnitor războinic şi o figură carismatică. Această unificare era extraordinară în contextul în care această vremelnică stăpânire era înconjurată de mari puteri precum Imperiul roman de neam germanic dominat de Habsburgi, Polonia sau Imperiului Otoman.
Voievodul muntean a plătit îndrăzneala cu viaţa în 1601, iar stăpânirea sa peste cele trei provincii a durat aproximativ un an. Cu toate acestea, acţiunea aventurierului, războinicului sau unificatorului, cum a fost descris de-a lungul vremii, a fermecat istoriografia românească începând cu secolul al XIX lea şi mai ales s-a solidificat în conştiinţa poporului român, odată cu lucrarea lui Nicolae Bălcescu, ”Românii supt Mihai Voievod Viteazul”.
Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul a fost încărcată însă de o mitologie istorică ce a început să prevaleze în faţa adevărului istoric. Acţiunile voievodului muntean au fost încărcate de patriotism şi i s-a dat o conotaţie naţională, unirea fiind de fapt realizată dintr-un imbold al conştiinţei naţionale apărute în mod precoce la români la început de veac XVII. Motivele şi modul de înfăptuire al unirii au dus la largi polemici între curentele istoriografice. În orice caz, în conştiinţa românească şi a publicului larg, Mihai Viteazul este un erou naţional care, îmboldit de o iubire nestrămutată de ţară şi animat de idealul naţional, nu a cucerit, ci a alipit cele trei provincii româneşti, pentru a realiza un ideal aşa-zis secular, acela de unitate naţională. Unii istorici nu sunt însă de acord întru totul cu această idee şi nuanţează motivele pentru care Ţara Românească, Moldova şi Transilvania au ajuns să constituie un singur stat medieval la porţile Orientului.
Mihai Viteazul, carismaticul şi războinicul principe român
Cel care a realizat această unificare îndrăzneaţă în contextul geo-politic al vremii a fost principele Ţării Româneşti Mihai Viteazul. Personaj carismatic şi privit ca un adevărat luptător creştin împotriva Imperiului Otoman, Mihai Viteazul era cunoscut la majoritatea curţilor europene ale vremii. Considerat fiu nelegitim al voievodului muntean Pătraşcu cel Bun, conceput cu o hangiţă din Ţârgul de Floci sau din zona Brăilei după alte informaţii, Mihai a urmat ”cursus honorum“ şi a acces în ranguri înalte boiereşti, ajutat şi de Iane, unchiul său matern. Din alte surse, Iane ar fi fost chiar tatăl nelegitim al viitorului voievod. De altfel, însăşi originea voievodului este învăluită în mister şi este subiect de polemică.
”Fiu legitim în nici un caz nu putea fi, căci cunoaştem pe mama lui Mihai, care i-a supravieţuit, doamna Tudora din Târgul de Floci, nimeni nu i-a spus soţia lui Pătraşcu cel Bun. De altfel, ştim cine a fost ultima soţie a bunului domn, doamna Voica, ce rămâne văduvă după moartea soţului în decembrie 1557. Se admite însă de cei mai mulţi istorici că frumoasa Tudora a avut legături, din păcate, cu Pătraşcu cel Bun, că din această unire nebinecuvântată de Dumnezeu s-ar fi născut marele domn. La 1601 însă, pe când Mihai era la Praga, un pictor, Sadeler, căruia i-a pozat şi care i-a vorbit deci, scrie în jurul mândrului chip „aetatis XLIII,” adică în al 43-lea an al vieţii. Mihai s-a născut deci în 1558, iar „tatăl său,” Pătraşcu, murise în anul precedent.” Fireşte, Mihai ar putea fi un fiu postum şi Pătraşcu ar fi păcătuit, deci chiar în ajunul morţii, deşi a murit în urma unei boli lungi, pentru care cerea medici de la Sibiu. Totuşi avem o pricina de îndoială mai mult, pe lângă toate împrejurările turburătoare ale naşterii tainice şi tăinuite a viitorului domn”, preciza reputatul istoric P.P. Panaitescu în ”Mihai Viteazul”.
Mihai are o tinereţe zbuciumată, fiind negustor de vite, de bijuterii, ajungând rând pe rând să urce treptele rangurile boiereşti, atât cu pricepre, cât şi cu sprijinul financiar al unchiului. ”Odată cu intrarea lui în dregătorii, Mihai începe să cumpere moşii, în special în Mehedinţi, unde erau şi moşiile soţiei sale. Ajunge în curând unul dintre cei mai mari proprietari de pământ din Oltenia, alături cu Buzeştii, rudele lui, şi cu alţi boieri latifundiari, cu care întreţine legături de prietenie. La 1598 Mihai îşi întărea ca domn lui însuşi moşiile cumpărate în boierie „de la megiaşi” (moşneni) în număr de 21, aproape toate în Oltenia. El înşiră cu acest prilej demnităţile prin care a trecut înainte de domnie: vel stolnic, vel postelnic, vel agă şi vel ban Cralevski”, adaugă Panaitescu.
În 1593 reuşeşte să ia tronul, culmea cu ajutorul turcilor, dar şi a banilor înşiraţi de Iane şi alţi creditori pe care, mai târziu, Mihai îi va răsplăti cu focul şi moartea. Imediat după ce a urcat pe tron Mihai ajunge un vajnic duşman al turcilor şi aderă la ”Liga Sfântă” constituită la iniţiativa papei Clement al VIII lea împotriva otomanilor. Mihai este privit de contemporani şi de cronicari ca un războinic ales şi un voievod energic. ”Şi era aşa de groaznic Mihai-vodă şi vestit de războaie în toate aceste părţi cât, îndată ce au sosit la Suceava, i s-au închinat şi cetatea Sucevei şi a Neamţului, la cetăţi punând oşteni de ai săi pedestraşi”, scria despre el Miron Costin, descriind momentul sosirii voievodului în Moldova. Mihai Viteazul a impresionat prin priceperea sa militară în special, a rămas cunoscut pentru bătălia de la Călugăreni, pentru prăpădul făcut împotriva turcilor, pentru legarea ţăranilor de glie, pentru iubirile sale, dar mai ales pentru acţiunea sa îndrăzneaţă de a cuceri Transilvania şi Moldova.
Transilvania, cucerită cu aprobarea împăratului
Prima ţară care a căzut în mâinile războinicului voievod a fost Transilvania. Cucerirea nu este, aşa cum se crede uneori, o acţiune militară independentă izvorâtă dintr-o dorinţă nestăvilită de unire cu fraţii transilvăneni. Mihai Viteazul, arată istoricii, a cerut permisiunea împăratului romano-german Rudolf al II lea. Momentul l-a ales însă singur, iar motivul era clar, Cardinalul Andrei Bathory, voievodul transilvan, se aliase cu polonezii şi dorea o alianţă cu turcii care nu convenea nici lui Rudolf al II lea, dar mai ales lui Mihai Viteazul, care aflase printre altele că se urmăreşte înlocuirea lui de pe tronul Ţării Româneşti.
În 1599 intră prin pasul Buzău cu armata sa de mercenari şi oşteni români. După bătălia de la Şelimbăr spulberă armata transilvăneană şi la 1 noiembrie 1599 intră triumfător în Alba Iulia. În anul imediat următor, Mihai Viteazul intră în Moldova pentru a o scoate de sub influenţa poloneză şi să o alipească stăpânirii sale. În mai 1600 îl alungă pe Ieremia Movilă, marioneta polonezilor. Pe 6 iulie 1600, Mihai Viteazul este consemnat în documente din acea zi ca domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi al Moldovei. Unificarea nu a durat însă mult. În aproximativ un an, Mihai Viteazul pierde rând pe rând Transilvania, Moldova şi chiar Ţara Românească, iar dorinţa sa de a le recupera îi va aduce în cele din urmă mortea. Perspectiva unei noi uniuni nu convenea împăratului Rudolf al II lea, din al cărui ordin Mihai Viteazul este ucis de o mână de mercenari valoni în august 1601.
Mihai Viteazul, cuceritor sau unificator?
Această unificare efemeră a aprins însă admiraţia, dar şi imaginaţia istoricilor sau pasionaţilor de istorie din secolul al XIX lea. Mihai Viteazul este descris ca un erou naţional, unificator şi un purtător medieval al ideii de uniune naţională. ”El voi a-şi crea o patrie mare cât ţine pământul românesc”, scria Bălcescu în ”Românii supt Mihai Voievod Viteazul“. Totodată acesta preciza că aceasta era idealul voievozilor români dintotdeauna. Mihail Kogălniceanu a continuat în aceeaşi linie, la fel şi alţi istorici care vedeau acelaşi lucru în unificarea realizată de Mihai Viteazul. Ideea a fost prealuată, continuată şi cimentată până astăzi în conştiinţa românească. O serie de istorici, printre care şi istorici moderni, arată însă că această credinţă că Mihai Viteazul a unificat principatele în numele unui ideal naţional este o utopie pentru secolul al XVII lea. Mai mult decât atât, aceştia cred că Mihai Viteazul nu a fost decât un voievod războinic, vizionar, este adevărat, dar care a dorit să cucerească Transilvania şi Moldova din raţiuni politice şi nu naţionale. Mai precis, atât Transilvania, cât şi Moldova se îndepărtaseră de alianţa cu ”Liga Sfântă“ şi pactizau cu turcii, lucru care pereclita chiar soarta voievodului.
”Mihai a cucerit Ardealul şi Moldova, nu din cauza caracterului lor românesc, ci pentru că se depărtaseră de la unirea încheiată între ele pentru a lupta cu turcii. El a restabilit această unitate a Ligii încheiate în 1594, ideea politică ce l-a călăuzit a fost aceea a unităţii pe temei de cruciadă. De aceea nu l-a preocupat unitatea politică, a fost domn peste trei ţări, cu graniţele lor, cu guvernele lor deosebite”, scria P. P. Panaitescu în „Mihai Viteazul”. Istoricii au identificat şi interese personale, printre care dorinţa de a nu-şi pierde tronul, mai ales că Andrei Bathory cu Movileştii din Moldova, la instigarea polonezilor, doreau să-l înlăture din Ţara Românească pe Mihai Viteazul.
”Mihai Viteazul a cucerit Ardealul dintr-un motiv politic, înţelegerea principelui ardelean cu moldovenii şi cu polonii de a-l înlocui în scaun, plan care-i fusese arătat pe faţă. Dar alături de acest fapt care l-a hotărât definitiv, ideea cuceririi Ardealului îşi făcuse de mult drum în mintea lui. Încă din 1597 cancelarul ardelean Iojica tratase cu Mihai un plan îndrăzneţ, Sigismund Bathory să abdice în favoarea domnului român şi acesta să unească sub sceptrul său Ardealul, Ţara Românească şi chiar Bulgaria, ce urma să se răscoale sub conducerea lui”, adăuga Panaitescu.
”De-i avea ca pe neşte măgari pe toţi“
De altfel, cronicarii arată acelaşi lucru. Nicăieri nu apare ideea de unificare naţională, de ideal sau de concept naţional. În multe cronici cunoscute Mihai Viteazu este doar un cuceritor care, ca un războinic destoinic şi un adevărat campion al creştinătăţii, îi supune pe moldoveni şi ardeleni, care de altfel pactizau cu turcii şi mai doreau pe deasupra să-i ia şi tronul. De exemplu, cronicarul muntean Radu Popescu arată că Mihai îi stăpânea pe toţi cu un braţ de fier. „Au supus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri, de-i avea ca pe neşte măgari pe toţi”, scria cronicarul în ”Istoria domnilor Ţării Româneşti”. Miron Costin, renumitul cronicar moldovean, este şi mai tranşant la adresa lui Mihai Viteazul. Acesta îl consideră un războinic viteaz dar hrăpăreţ.
„O! nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă! Pe cât să mai adauge, pe atâta râvneşte. Poftele domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Având mult, cum n-ar avea nimic le pare. Pe cât îi dă Dumnezeu nu se satură. Având domnie, cinste şi mai mari şi mai late ţări poftesc. Având ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască, şi aşa lăcomind la altuia, sosesc de pierd şi al său. Multe împărăţii în lume, vrând să ia alte ţări, s-au stins pe sine. Aşa s-au stins împărăţia lui Darie-împărat de Alexandru Machidon, vrând să supună ţările greceşti şi toată Machidonia Darie au stins împărăţia sa, de au căzut pe mâinile lui Alexandru Machidon. Aşa împărăţia Cartaghinii, vrând să supună Râmul, au căzut la robia râmlenilor. Aşa Pir-împărat, vrând să ia Italia, au pierdut ţările sale. Aşa şi Mihai-vodă, vrând sa hie crai la unguri, au pierdut şi domnia Ţării Munteneşti”, scria în cronica sa Miron Costin. De altfel nici mai târziu, în secolul XVIII lea, Mihai Viteazul nu juca rolul de erou unificator animat de idealul naţional. „Acesta foarte mare ostaşiu a fost şi pre turci i-au bătut şi pre ardeleni i-au biruit şi Ardealul l-au luat şi l-au dat împăratului Rudolf”, scria Samuil Micu în ”Scurtă cunoştinţă a istoriei Românilor” în secolul al XVIII lea.
Fără conştiinţă naţională în secolul al XVII lea
O parte a istoricilor arată că în secolul al XVII lea nici nu se putea vorbi de conştiinţă naţională, nici la români, dar nici la alte popoare europene. Muntenii şi moldovenii mai ales, dar şi românii transilvăneni erau conştienţi că au limbă şi unele obiceiuri comune, iar cei cultivaţi că au şi origini parţial comune, dar nu exista, arată specialiştii aceea scânteie a conştiinţei naţionale care să-i facă să dorească să devină o naţiune, erau deocamdată transilvăneni, munteni şi moldoveni. ”Ideea statului naţiune are o vechime nu mai mare de două secole”, scria şi istoricul Lucian Boia în lucrarea sa ”Istorie şi mit în conştiinţa românească“.
Istoricul P.P Panaitescu, un bun cunoscător al istoriei voievodului Mihai Viteazul, arată că nici nu poate fi vorba de conştiinţă naţională la voievodul muntean în secolul al XVII lea. „Dar ideea naţională, sub forma ei politică, a unităţii de stat, nu exista încă atunci, nici la noi, nici aiurea(…) o idee hotărâtă de unitate politică românească n-o putem căuta în vremea lui Mihai. Dacă ar fi avut-o totuşi, ar fi fost opera lui mai trainică, în condiţiile de atunci? Ne îndoim, căci mijloacele de care ar fi dispus rămâneau aceleaşi; credincioşii lui, cei ce l-ar fi înţeles, nu s-ar fi înmulţit prea mult”, scria istoricul în ”Mihai Viteazul“. Istoricul român spune că era totuşi un sentiment de solidaritate între români, şi o oarecare conştiinţă de apartenenţă extrasă din corespondenţa voievodului, dar şi din acţiunile sale, însă cu greu se poate vorbi de ideal naţional.
Mit fabricat în secolul al XIX lea
Ideea de erou naţional unificator în numele ideii de naţiune, atribuită lui Mihai Viteazul, a apărut, arată unii istorici, în secolul al XIX lea, la istoricii sau amatorii de istorie romantici şi în contextul dorinţei de unificare a românilor. Aceştia doreau să găsească modele şi impulsuri din trecut pentru năzuinţele lor. ”Se observă astfel cum, între 1830 şi 1860, cu o intensificare notabilă în preajma revoluţie de la 1848 şi apoi a Unirii, Mihai Viteazul trece printr-un proces de transfigurare, devenind, din erou creştin şi războinic, un simbol al unităţii româneşti. Sunt anii când idealul de unire într-un stat românesc, România ideală prefigurată în conştiinţe, se proiectează în trecutul istoric”, arată Lucian Boia în lucrarea mai sus menţionată.
