A existat sau nu Burebista? Cum au reinventat istoricii biografia regelui dac!

Pentru a‑i face pe plac Conducătorului, cercetătorii de la Institutul de Istorie al PCR au reinventat biografia regelui dac.

La o furtunoasă şedinţă de reciclare de la sfârşitul anilor ’70 (în folclorul acelor ani, termenul căpătase o definiţie magistrală: reciclarea e ca lumânarea la căpătâiul mortului, luminează dar nu deşteaptă), un fost student, între timp devenit mare cercetător la Institutul de Istorie a PCR, s‑a întors furios către mine şi m‑a întrebat : „Vă place ca prima lecţie pe care copiii o învaţă la Istorie în cl. a IV‑a să fie despre înfrângerea noastră de către romani?“ Când i‑am atras cu un rest de blândeţe didactică atenţia că expresia înfrângerea noastră e mai ridicolă chiar decât fraza «nos ancêtres, les Gaulois», pe care o recitau aidoma micii picarzi, marseillezi, vietnamezi ori africani din vremurile clasice ale celei de‑a Treia Republici – acolo era totuşi vorba de strămoşii gali, nu de noi şi regele nostru Decebal – fostul june studinte în istorie s‑a făcut foc şi pară, mi‑a întors spatele şi a rămas să sufere în tăcere alături de colegii săi de institut şi credinţă geto‑dacă.

Nu am pomenit de Institutul de Istorie a PCR doar de dragul detaliului. Această instituţie de vârf a aparatului de propagandă politică a jucat un rol extrem de activ în elaborarea şi difuzarea mitologiei naţional‑comuniste.

Teoria protocronistă, dezvoltată iniţial în zone academice ostile discret, dar tenace, faţă de regimul comunist – cercul din jurul lui Edgar Papu, susţinut din exil şi de Mircea Eliade – a fost entuziast preluată şi vulgarizată de pseudo‑istoricii PCR. Condus de însuşi naşul de partid al lui Nicolae Ceauşescu, Ion Popescu‑Puţuri, care păstrase probabil din tinereţea sa confuză reziduuri active de ortodoxie legionaroidă şi tracomană, populat de tineri electrizaţi dincolo de orice raţionalitate de revendicarea ceauşistă a istoriei neamului, dar care reţinuseră din perioada rolleriană obsesia aservirii faţă de un şir de imperii maligne, începând cu cel roman (şi sfârşind, cum se şoptea frecvent, cu URSS) Institutul de Istorie a Partidului devenise, printr‑o metamorfoză greu de imaginat, principalul focar al exaltării trecutului tracic.

Analele Institutului publicau, alături de redundante studii despre greve şi congrese ale PCR, tot felul de reconstituiri delirante ale scrierii şi limbii dacice, adesea cu un fanatism care interzicea orice argumentaţie raţională.

În acest nou dispozitiv politico‑ideologic, Burebista oferea o nesperată oportunitate. Destul de puţin cunoscut din sursele antice pentru a lăsa loc celor mai năstruşnice ipoteze, personajul se dovedea totuşi remarcabil: Dion din Prusa amintea, în pragul războaielor lui Traian cu Decebal, de asediul îndelung şi de cucerirea cetăţii Olbia de către regele get, Strabon îi atribuise un adevărat imperiu, arche, şi o reformă politico‑religioasă care deschidea calea către nesfârşite speculaţii.

Săpăturile din Munţii Orăştiei scoseseră la iveală, începând de prin anii ’30, o impresionantă salbă de citadele, încununată de monumentele unice în Europa de la Grădiştea Muncelului. Acestea au fost identificate drept vestigii ale Sarmizegetusei Regia, capitala lui Decebal, a cărei construcţie ar fi început însă în vremea lui Burebista, considerat de istorici prestigioşi, în frunte cu Constantin Daicoviciu, drept rege al dacilor intracarpatici care şi‑ar fi extins stăpânirea spre sud, vest şi est, până la Olbia şi în Dobrogea.

O inscripţie grecească de la Dionysopolis, repede devenită celebră, îl numea pe Burebista „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei“ şi amintea de tratativele pe care acesta le dusese, prin intermediul grecului Acornion, cu Pompeius Magnus în pragul confruntării finale a acestuia cu Caesar: dintr‑o dată, lumea getică ieşea din anonimat şi devenea parte a marii istorii universale! O asemenea ocazie nu putea fi ratată.

Prilejul folosit pentru a conferi regelui get o dimensiune propagandistică internaţională a fost Congresul Mondial de Istorie din 1980. La San Francisco în 1975, fără îndoială în contextul acelor ani în care ţara noastră putea părea un aliat al Occidentului, propunerea delegaţiei României de organizare la Bucureşti a viitorului congres fusese acceptată. Peste cinci ani, statutul României nu mai era la fel de favorabil, dar maşinăria organizatorică nu mai putea să dea înapoi, drept care, în august 1980, peste 3.000 de participanţi din majoritatea ţărilor lumii s‑au întâlnit la Bucureşti.

Aici, în uvertură, ei au avut parte de celebrarea cu mare pompă, într‑o sesiune specială organizată în marginea Congresului Mondial, de comemorarea a 2050 de ani de la întemeierea de către Burebista a statului unitar şi centralizat geto‑dac.

Falsurile stridente ale acestei comemorări priveau însăşi justificarea cronologică a jubileului, 2050 de ani, fiindcă de fapt data exactă a începutului domniei lui Burebista (ca şi, de altfel, data precisă la care moare asasinat de un complot de curte) nu este şi nu poate fi cunoscută: Strabon vorbeşte, destul de vag, de o vreme nu cu prea mult anterioară celei când îşi scria el opera, care trebuie deci să fie situată cândva în primul sau al doilea sfert al sec. I a. Chr.

Decretul lui Acornion ne dă în schimb certitudinea că regele era în culmea puterii sale mult mai târziu, abia în anii războiului civil dintre Caesar şi Pompei, la începutul deceniului al cincilea al secolului. Nici o sursă nu ne dă dreptul să numărăm fix 2050 de ani de la întemeierea regatului până în 1980, la Congresul Mondial de Istorie. Dacă ne gândim mai bine, chiar şi cuvântul întemeiere se cuvenea a fi definit mai întâi, şi doar apoi utilizat.

Pe de altă parte, statul unitar şi centralizat rămâne o expresie cu totul anacronică în contextul istoric al sec. I a.Chr. Această formulă oficială exagera hiperbolic indiciile – de exemplu, numismatice – referitoare la o anume acţiune unificatoare a lui Burebista, ale cărei detalii şi dimensiuni ne scapă iremediabil. Din nou, decretul lui Acornion sugerează existenţa unei ierarhii de curte inspirată de regatele elenistice contemporane, dar chiar şi acestea din urmă erau departe de a corespunde epitetelor de unitar şi centralizat.

Cu atât mai puţin merita asemenea calificative acea arche a lui Burebista care s‑ar fi întins din ţinuturile celţilor de la Dunărea de Mijloc până la Marea Neagră, fragmentându‑se însă imediat după dispariţia fondatorului ei.

Numeroase indicii înclină către teza unei formaţiuni getice a lui Burebista cu baza în Câmpia Munteană sau chiar în Dobrogea – singura teză care ar da seama de politica pontică a regelui comemorat cu atâta pompă. Dar obstinaţia cu care capitala geto‑dacă era plasată, fără a admite vreo discuţie, în Munţii Orăştiei era şi ea determinată politic şi menită să deschidă calea unei noi bătălii istoriografice şi mai ales politice pentru Transil­vania.

Ireden­tismul maghiar, tolerat – de fapt chiar susţinut – de regimul comunist din Ungaria ca diversiune, se întâlnea astfel cu naţio­nal‑ceauşis­mul româ­nesc, într‑o confruntare care va deveni tot mai stridentă pe măsura deteriorării sistemului însuşi.

Obsesia ambilor fraţi Ceauşescu – Nicolae şi Ilie, ca şi a cercului de istorici oficiali ai partidului din Secţia de Propagandă a CC al PCR, de la Institutul de Istorie a PCR sau de la cel de Istorie şi Teorie Militară, de a împinge cât mai adânc în istorie rădăcinile prezentului era vizibilă în acest episod, cum avea să devină vizibilă şi în ridicola bătălie pentru antedatarea perioadei de formare a limbii şi poporului român, dacă se putea încă din paleolitic.

Pretenţiile semidocte cu privire la limba dacilor – mai latină decât orice latină din Peninsulă, în viziunea tracomanilor – resurgenţa celor mai împătimite şi fanteziste constructe, ca „Dacia preistorică“ a lui Nicolae Densuşianu – toate se însumau într‑un protocronism menit să singularizeze destinul „geto‑dacilor“ în lumea antică, tot aşa cum politica ceauşistă ar fi trebuit să singularizeze – prin excelenţă, desigur ‑ România acelor ani. Pe scurt, jubileul Burebista nu era o manifestare ştiinţifică, era o expresie a politicii ceauşiste vag travestite în simpozion.

Nu pot încheia aceste rânduri înainte de a adăuga că, spre onoarea breslei, prea puţini dintre adevăraţii arheologi şi istorici ai Antichităţii au participat la acest ignobil efort de falsificare a trecutului. Tot astfel cum şi dintre lingvişti nu s‑au găsit susţinători ai tezelor emfatic clamate de corul de activişti şi alţi impostori care, fără o boabă de informaţie cu privire la vechile limbi ale continentului european, îşi descoperiseră subit bizare vocaţii de specialişti în limba traco‑dacică.

Majoritatea covârşitoare a profesio­niştilor, care nu aveau cum să evite subiectul „Burebista“, sau pe cel al substratului tracic al limbii române, le‑au tratat cu bună măsură critică şi cu decenţă, lăsând pe seama politrucilor transformarea regelui get în cel dintâi portret din galeria de tablouri închinate strămoşilor dictatorului.