De ce au devenit dacii strămoșii simbolici ai românilor si de ce spunem ca suntem latini: De unde vine numele de „daci”

În epopeea definirii identității naționale românești, până prin secolul al XIX-lea, tema originii latinești a fost dominantă în discursul elitelor. Această perioadă a fost marcată de un efort susținut de a crea o imagine glorioasă care să justifice pretențiile de acceptare printre marile puteri europene. Fiii Romei trebuiau ajutați să se elibereze de sub jugul otoman sau habsburgic, iar narațiunea latinității a fost un instrument cheie în acest demers. Cercurile românești, în special cele transilvănene, au promovat această origine latină în speranța de a obține privilegiile de la care erau excluse.

Însă, pe măsură ce Principatele Române își doreau nu doar drepturi egale, ci independență completă, era nevoie de un mit mai puternic decât cel al originii romane. Acest mit trebuia să fie un liant colectiv în cadrul luptei pentru unificare și independență, iar elitele politice și culturale și-au îndreptat atenția spre daci ca strămoși simbolici. Aceștia ofereau avantajul de a împinge granițele vechimii naționale cu încă un mileniu și de a deveni imagini grăitoare ale indigenității pe meleagurile care se voiau independente.

Contextul istoric și importanța mitului

Dezbaterea despre identitatea națională a fost esențială în secolul al XIX-lea, o perioadă în care se trăsau granițe și se formau națiuni. Mitul originii devenea un instrument puternic în asigurarea coerenței noilor organisme statale. În spațiul românesc, nevoia de definire a unei esențe naționale devenea cu atât mai stringentă după obținerea independenței. Europa trebuia să știe cine sunt românii, iar trecutul avea menirea de a asigura legitimarea prezentului.

Discursul istoric era strâns legat de cel politic, având scopul clar de a integra noul stat român în spațiul de civilizație european, după cum declara chiar Kogălniceanu și nu numai. Totuși, emulația socială, politică și culturală a Europei a avut și efectul invers: îndepărtarea de normele europene și încercarea de construcție a unei identități originale.

Dacii versus romanii: de la latinism la dacism

Latinismul a jucat un rol crucial în anii 1848 și 1859, dar treptat, românii au fost atrași de figura dacilor, care au început să câștige tot mai mulți susținători. Printre cei mai influenți promotori ai dacismului a fost B.P. Hasdeu. Deși Hasdeu susținea originea daco-romană, el a scos dacii din conul de umbră. Originea dacică era utilă pentru un stat tânăr, care acum era independent și nu mai avea nevoie de imaginea romanilor ca făuritori de civilizație. Romanii începeau să fie percepuți drept simboluri ale imperialismului și expansionismului, în timp ce dacii erau mitizați ca un popor unitar, vechi și continuitor, încărcat de virtuți precum spiritul liber și vitejia.

Teoria romantică referitoare la esența popoarelor, determinată de pământurile pe care se perindă, a exacerbat mitul întoarcerii la mărețele începuturi. Românii, asemenea înaintașilor lor daci, trebuiau să-și recupereze glia. Mitul mobiliza și trezea pasiuni, făcând din daci arhetipul eroic. Dacismul avea sens pentru perspectivele politico-economice ale românilor, care duceau mai departe gloria strămoșească. În epocă era la modă exaltarea primitivului și a bunului sălbatic, idei reiterate de Herder, care susținea că un popor nu poate progresa decât nealterat de influențe externe.

Opoziția între dacism și latinism

Opoziția dintre dacism și latinism a creat o serie de tensiuni în discursul patriotic. Romanii reprezentau ceea ce era străin, civilizat, artificial, forțat și perisabil, în timp ce dacii deveneau simbolul autohtonului, primitivului, naturalului, organicului și durabilului. Descendența din asemenea strămoși, asociați cu o pleiadă de virtuți ale tradiției autohtone, a devenit o componentă fundamentală a invenției naționale. Mitul dacilor a fost instrumentalizat pentru a se potrivi unui scop politic și social, justificând prezentul printr-un trecut idealizat.

Dacismul, cu emfaza sa asupra purității și virtuții unei comunități simplificate și manipulate pentru scopuri politice, a fost instrumentalizat în cadrul construcției esenței naționale. Invocând unicitatea și originalitatea, dacismul s-a transformat în nucleul egocentrismului etnic, gravitat în jurul nou-născutei națiuni române, care trebuia să se apere de intruziunile externe.

Influența dacismului în literatură și ideologia națională

Romantismul începuturilor se regăsește din plin și în literatură, unde naționalismul se manifesta prin diverse creații populare considerate originale. Așa cum literatura populară, presupusă a fi necontaminată de ingerințele străine, se dorea a fi tezaurul spiritului național, tot așa temele și motivele dacice erau considerate constituentele majore ale etnicității românești. Dezvoltarea organică și naturală a unui popor, un laitmotiv la Eminescu și mulți alții, reprezenta ideea legăturii incontestabile între prezent și trecut, o legătură fabricată pentru a susține un program politic.

Dacismul, prin toate atributele sale de puritate și virtuozitate atribuite unui trecut mitizat, a devenit un fundament al identității naționale românești. Prin invocarea unei continuități mitice între trecut și prezent, România modernă s-a legitimat printr-o civilizație fondatoare, un mit esențial în narativul național. În acest context, dacii au devenit nu doar strămoși simbolici, ci și un stâlp al identității românești, justificând existența și drepturile naționale pe scena europeană și globală.

De ce strămoșii noștri s-au numit daci? Explicațiile date de istorici

Mulți ne-am întrebat de ce strămoșii noștri s-au numit daci și de unde provine numele lor. Explicațiile istorice acoperă mai multe variante, unele fiind mai acceptate de comunitatea științifică decât altele.

Dacii au făcut parte din marea familie a popoarelor indo-europene, care au migrat spre Europa acum mii de ani din stepele Asiei. Denumirea „traci” a fost atribuită triburilor de limbă tracică dintre Marea Egee și Dunăre. Triburile din nordul Dunării, vorbind aceeași limbă tracică, erau cunoscute sub numele de daci sau geți.

Prima mențiune certă a dacilor apare în secolul I î.Hr., la Iulius Cezar, care îi menționează într-o descriere geografică a zonelor din sudul Germaniei. Numele Dacia apare în aceeași perioadă, folosit de Marcus Vipsanius Agrippa pentru a desemna un spațiu mai larg. Vasile Pârvan leagă numele dacilor de o influență scitică improbabilă, în timp ce alte teorii sugerează că dacii și geții erau numiți astfel din cauza unui cuvânt tracic pentru „pumnal” sau „cuțit” (daca).

Cea mai plauzibilă ipoteză este însă cea care leagă numele de „dáos”, care în frigiană înseamnă „lup”. Dacii, conform istoricului Mircea Eliade, ar fi la origine numele unei confrerii inițiatice războinice. Numele dacilor etnici derivă, în ultimă instanță, de la epitetul ritual al unei confrerii. Această confrerie războinică purta numele de „lupi”, iar mai târziu etnonimul s-a extins asupra tuturor populațiilor din Dacia. Pliniu cel Bătrân este unul dintre cei mai vechi autori care notează această etimologie.

Unul dintre cei mai importanți scriitori români care a popularizat mitul dacilor este Mihai Eminescu. Poeziile sale și alte lucrări literare evocă adesea eroii daci, glorificându-le curajul și noblețea. Pentru Eminescu și pentru alți autori din perioada sa, dacii reprezentau un simbol al rezistenței și al mândriei naționale, contrastează favorabil cu romanii imperiali percepuți ca invadatori.