Publius Cornelius Scipio Africanus (236-183 î.Hr.) a avut o viață fascinantă. Tinerețea lui Scipio a fost marcată de unul dintre cele mai traumatizante evenimente din istoria Romei – invadarea Italiei de către Hannibal Barca. Martor ocular al masacrului de la Cannae, Scipio și-a petrecut următorii ani studiindu-și dușmanul – Hannibal – pentru a-l depăși în cele din urmă pe maestru-tactician.
După ce l-a privat pe Hannibal de baza sa de putere din Spania, Scipio i-a șocat pe toată lumea, lovind în centrul puterii Cartaginei – Africa. Victoria lui Scipio în bătălia de la Zama l-a transformat într-o legendă, câștigându-i numele de Africanus. Cu toate acestea, succesul său strălucit i-a adus lui Scipio o parte echitabilă de dușmani, inclusiv unii dintre cei mai puternici oameni din Roma.
În loc să fie aclamat pentru că a salvat Roma din pragul dezastrului, Scipio a fost dat afară din arena politică și și-a petrecut ultimii ani ai vieții în vila sa în izolare. În mod ironic, istoria l-a neglijat și pe Scipio și realizările sale, sărbătorind în schimb faptele lui Hannibal.
Scipio Africanus: Prima întâlnire cu Hannibal
Scipio Africanus s-a născut Publius Cornelius Scipio în jurul anului 236 î.Hr. A aparținut lui oameni Cornelia, una dintre cele mai vechi și mai prestigioase familii romane. Nu se știe nimic despre copilăria lui, dar ca membru al elitei romane, tânărul Scipio ar fi fost crescut pentru a fi un om de stat al Republica Romană și ar fi intrat militar antrenament la o vârstă fragedă. Această pregătire i-a servit foarte bine, permițându-i lui Scipio să devină unul dintre cei mai mari generali din istoria Romei.
Scipio avea doar 17 ani când a izbucnit cel de-al doilea război punic în 218 î.Hr. Comandantul cartaginez Hannibal Barca a șocat Roma înaintând în Italia peste vârfurile alpine înzăpezite, considerate în mod tradițional de netrecut. Hannibal i-a șocat încă o dată pe romani când armata sa a învins puternic legiunile romane în bătălia de la Ticinus. În timpul bătăliei – consulul Publius Cornelius – comandantul armatei romane și tatăl lui Scipio, s-a trezit înconjurat.
Aici tânărul Scipio s-a remarcat pentru prima dată, adunând trupele și atacând un inamic superior pentru a-și salva tatăl. Inamicul a fugit și Scipio a primit o coroană de stejar ( coroana civica ), pe care a refuzat-o. Curajul și smerenia aveau să rămână două calități pe care Scipio le-a păstrat de-a lungul vieții.
Ticino a fost primul din seria de înfrângeri romane care au marcat înaintarea lui Hannibal prin Italia. Disciplina și logistica romană nu erau pe măsură pentru mintea tactică strălucită a lui Hannibal. Stratagemele, ambuscadele și capcanele lui Hannibal au condamnat legiune după legiune în timpul a trei ani de conflict sângeros.
În cele din urmă, în 216 î.e.n., Hannibal a prezidat cel mai mare dezastru militar din istoria romană. În bătălia de la Cannae, aproximativ 50 000 de romani au pierit într-o singură zi de luptă. Unul dintre comandanții romani și-a pierdut viața, în timp ce celălalt a fugit de pe câmpul de luptă. Potrivit lui Livy, Scipio a fost unul dintre puținii ofițeri de rang înalt supraviețuitori. El a dat dovadă de un lider excelent organizând cel mai mare grup de supraviețuitori și conducându-i către siguranță.
Pentru romani, Cannae a fost o înfrângere îngrozitoare. Pentru Scipio, însă, câmpul de luptă a fost un loc pentru a afla despre tactica și strategia lui Hannibal, pe care le va adapta treptat și le va folosi pentru a salva Roma.
Scipio în ofensivă
În același an, armata romană fusese zdrobită la Cannae, tatăl lui Scipio, Publius Cornelius, s-a întors în Spania. El credea că Hannibal nu poate fi învins prin strategii tradiționale. În schimb, armatele romane au trebuit să lovească punctul cel mai vulnerabil al inamicului – baza sa de putere spaniolă.
În 211 î.Hr., însă, tatăl lui Scipio a pierit în luptă, lăsând Roma în dezordine. În sudul Italiei, Hannibal era în libertate, în timp ce în Spania, cea mai mare parte a armatei sale cartagineze i-a ținut pe romani la distanță. Roma se răzbunea după răzbunare, dar cu atât de mulți aristocrați pierdute, puțini erau dornici să preia comanda. Apoi, tânărul Scipio s-a oferit voluntar . Senatul i-a dat funcția de proconsul, autoritatea sa militară a doua numai după consul. Scipio avea doar 26 de ani, nemaiîntâlnit de tânăr pentru o astfel de funcție și a ajuns în Spania doar cu întăriri modeste. Legiunile sale s-au confruntat cu trei armate cartagineze conduse de fratele lui Hannibal, Hasdrubal, fiecare mai mare decât a lui.
În loc să-și întărească forțele, Scipio a decis să lovească direct inima inamicului. Noua Cartagina (Cartagena de astăzi) a fost cel mai important oraș cartaginez din Spania – un bastion formidabil considerat a fi inexpugnabil. Orașul era înconjurat de o lagună naturală și putea fi asediat printr-un istm îngust. Înțelesul Scipio, însă, a aflat de la niște pescari locali că laguna poate fi traversată reflux . Trăind prin apele puțin adânci pe timp de noapte, Scipio a condus un atac surpriză împotriva orașului și l-a capturat.
Căderea Carthago Nova a schimbat echilibrul în Spania. Romanii aveau acum o bază sigură de operațiuni, un centru de aprovizionare și o sursă de resurse militare. Mai important, Scipio a permis forțelor sale să jefuiască orașul, dar le-a interzis să-i masacreze locuitorii.
În plus, Scipio a returnat la casele lor nobilii ostatici pe care cartaginezii i-au luat din cele mai puternice triburi ale Spaniei. Tactica sa de clemență și bunătate față de localnici, înfățișând Roma ca pe un eliberator, nu ca un cuceritor, avea să joace un rol crucial în războiul său împotriva Cartaginei. Pe măsură ce războiul iberic a progresat, forțele locale au continuat să se alăture armatei romane.
Cuceritorul Spaniei
În următorii patru ani, romanii au luptat cu forțele cartagineze în Spania într-o serie de bătălii. În fiecare dintre aceste angajamente, Scipio a folosit tacticile pe care le-a învățat de la Hannibal. În 208 î.Hr., în bătălia de la Baecula, Scipio și-a folosit pentru prima dată manevra de clește semnătură. Înfruntând inamicul superior numeric, Scipio și-a împărțit forțele principale în două aripi puternice care au căzut pe flancurile cartagineze. Cu toate acestea, nu a reușit să-l captureze pe comandantul inamicului. Învins, Hasdrubal și trupele lui rămase au traversat Pirineii, plănuind să se alăture fratelui său Hannibal. Cartaginezii au ajuns în Italia doar pentru a fi distruși de o altă forță romană, în timp ce Hasdrubal a pierit în luptă.
Scipio avea acum avantajul în Spania, dar Cartagina încă controla două armate puternice. În 206 î.Hr., forța romană, compusă din aproximativ 45.000 de oameni (jumătate dintre ei trupe mai puțin disciplinate) s-a întâlnit cu armata cartagineză combinată la Se plătește , în sudul Spaniei. Forța ostilă comună i-a depășit numeric pe romani, iar comandanții săi, fratele lui Hannibal Mago și un alt Hasdrubal s-au simțit încrezători în victoria lor.
Cu toate acestea, au subestimat mintea tactică ascuțită a generalului roman. În loc să folosească ordinea obișnuită de luptă, cu infanteria grea romană în centrul liniei și auxiliarii aliați pe flancuri, Scipio a făcut opusul. Aliații săi spanioli au format centrul suportând șocul înaintării piciorului cartaginez puternic înarmat, în timp ce trupele grele au fost plasate la capetele liniei. Pe măsură ce se apropiau de cartaginezi, infanteria romană bine forată a avansat într-o mișcare de clește, atacând aripile inamice mai puțin sigure și zdrobindu-și adversarul. Doar o ploaie bruscă a salvat armata cartagineză de la anihilarea totală. Atât Mago, cât și Hasdrubal au reușit să scape, dar victoria romană de la Ilipa a marcat sfârşitul stăpânirii cartagineze în Spania .
În patru ani, Scipio a îndepărtat toate forțele cartagineze din Spania, deși fusese depășit numeric la fiecare pas. Peninsula Iberică era pe cale să devină un domeniu exclusiv roman. Dar lupta era departe de a se termina.
Scipio Africanus
Cu Spania asigurată, Scipio s-a întors la Roma unde a primit primirea unui erou. Recunoscut pentru realizările sale, în 205 î.Hr., Scipio i s-a acordat consulat , în ciuda faptului că este prea tânăr pentru post; avea doar 30 de ani.
Era hotărât să-l învingă pe Hannibal. Scipio a propus Senatului un plan îndrăzneț. În loc să se confrunte cu Hannibal în sudul Italiei, el va duce războiul pe terenul natal al Cartaginei: Africa. Acesta a fost un plan îndrăzneț și riscant, iar Senatul nu a fost dispus să-l aprobe. În plus, popularitatea tot mai mare a lui Scipio i-a speriat pe rivalii săi politici care îl considerau pe tânăr o amenințare pentru Republică.
În cele din urmă, Scipio s-a impus. Senatul i-a permis să folosească Sicilia ca bază de operare. Cu toate acestea, i-au dat doar un număr limitat de trupe – trupele pe care nimeni altcineva nu le-a dorit. Armata primită de Scipio pentru expediția sa africană a fost compusă parțial din supraviețuitori din Cannae ; soldați dezamăgiți și demoralizați, disprețuiți de compatrioții lor.
Dar tânărul general era hotărât. În mai puțin de un an i-a forțat pe acei bărbați în formă. Mai mult, el le-a reamintit că victoria din Africa era ocazia lor de a se răscumpăra. Veteranii în dizgrație au devenit astfel un nucleu al armatei africane a lui Scipio. Restul rândurilor au fost ocupate de aliați și voluntari italici.
În vara anului 204 î.Hr., forța expediționară a lui Scipio, în număr de aproximativ 25.000 de oameni, a aterizat pe țărmurile Africii de Nord. Un an mai târziu, legiunile considerate de mâna a doua de către aristocrații romani, au învins armatele combinate ale cartaginezilor și numidienilor și au pus mâna pe orașul de coastă Utica. Înlăturarea regelui numidian Syphax a schimbat echilibrul puterii, ca rival al său Massinissa s-a alăturat laturii romane. Într-o singură lovitură de măiestrie, Cartagina și-a pierdut cel mai important aliat, iar inima sa era acum amenințată de legiunile romane.
Așa cum se așteptase Scipio, Cartagina a fost nevoită să-l recheme pe Hannibal din Italia. Scena era acum pregătită pentru final. În 202 î.Hr., cei mai mari generali ai timpului lor s-au întâlnit în cele din urmă pe câmpul de luptă. Înainte de bătălie, doi bărbați s-au întâlnit în privat. Hannibal i-a cerut lui Scipio pace, dar generalul roman a refuzat.
The Bătălia de la Zama a fost o inversare a lui Cannae. Ambele părți erau egale ca număr, în jur de 40.000 de oameni puternici. Romanii, însă, pentru prima dată în război au comandat cavaleria superioară numidiană. Hannibal intenționa să-și folosească cei 80 de elefanți de război pentru a-i șoca pe romani. Scipio, totuși, l-a întrecut pe stăpân, deschizând benzi largi în linii romane, neutralizând amenințarea înfricoșătoarelor fiare, care pur și simplu s-au repezit prin coridoare.
Luând inițiativa, Scipio a ordonat cavaleriei numide și romane să atace călăreții cartaginezi care protejează flancurile lui Hannibal. În cele din urmă, a sosit timpul ca Scipio să-și execute mișcarea de clește și să înconjoare trupele inamicului cu infanteriei sale grele.
Supraviețuitorii din Cannae au avut ocazia să-și răzbune înfrângerea. Când cavaleria lui Scipio s-a întors din urmărire, a lovit inamicul din spate. Forța cartagineză s-a prăbușit. Ucenicul l-a întrecut pe maestru. 20.000 de cartaginezi au fost lăsați morți pe nisipurile din Zama. Dându-și seama că ziua este pierdută, Hannibal a fugit înapoi la Cartagina și a cerut să se predea. Al doilea Războiul punic s-a încheiat, cu Roma triumfătoare.
Un sfârșit trist
După Zama, Cartagina a fost redusă la un statut inferior. Și-a păstrat toate posesiunile africane, dar a devenit un stat client al Romei. Pe lângă reparațiile uriașe de război, Cartaginei i s-a refuzat posibilitatea de a declara război oricui, cu excepția Africii, dar cu permisiunea romană. Toate navele de război și elefanții de război au fost luate de Roma. Cel mai valoros aliat al Cartaginei, Numidia , era acum aliatul Romei. Baza de putere a lui Hannibal, Spania, era dominația romană.
Omul care a făcut posibil acest lucru, generalul care a învins cel mai mare dușman cu care se confruntase Roma vreodată, era acum cunoscut sub numele de Scipio Africanus. Abia la treizeci de ani, părea că Scipio avea un viitor strălucit înaintea lui. Era tânăr, puternic, influent și bogat. A fost adorat de armată și de poporul roman. Dar sistemul roman nu avea loc pentru un astfel de om. Conceput pentru a împiedica orice individ să câștige prea multă putere, a limitat oportunitățile disponibile pentru comandanții învingători. Vremea lui Sulla sau Cezar trebuia încă să vină.
Având vârful atât de tânăr, Scipio nu mai avea unde să se ridice. Toată viața lui, Scipio a rămas umil. Tot ce a făcut a fost pentru binele Republicii. Dar asta nu a fost suficient pentru senat și pentru puternicii dușmani ai lui Scipio. După cel de-al doilea consulat, în 194 î.Hr., Scipio Africanus a părăsit arena politică.
Ultima datorie a lui Scipio față de Republică a venit în 190 î.Hr. când și-a însoțit fratele într-o campanie militară împotriva regelui seleucid Antioh al III-lea. În bătălia de la Magnesia, legiunile romane au folosit tactici concepute de Scipio și au câștigat ziua. În mod interesant, consilierul militar principal al lui Antioh nu era nimeni altul decât Hannibal. În urma victoriei romane, acest general temut odată a fugit de la curtea seleucidului. Pentru tot restul vieții, Hannibal și-a evitat urmăritorii romani, întrecându-se pentru ultima oară în 183 î.Hr., sinucidându-se prin otravă.
Printr-o ciudată întorsătură a sorții, destinul lui Publius Cornelius Scipio Africanus l-a oglindit pe cel al stăpânului său. Salvatorul Romei a murit în același an cu cel mai rău dușman al Romei. Avea doar 53 de ani. Și Scipio, a murit în exil, deși unul autoimpus, ca un paria al Republicii. În loc să primească laude după triumful lor în Asia Mică, atât Scipio, cât și fratele său au fost acuzați că au luat mită pe care se presupune că le-au primit de la regele Antioh.
Potrivit lui Livy, Scipio a rupt registrele de conturi, precum și rechizitoriul de pe podeaua senatului. Apoi le-a reamintit acuzatorilor săi că a fost judecat pe aniversarea victoriei sale la Zama. Strigătul popular i-a forțat pe dușmanii săi să renunțe la acuzații, dar ancheta senatorială a continuat, amărându-l și mai mult pe Scipio. În cele din urmă, s-a retras definitiv și s-a retras în izolarea vilei sale private. Dezgustul lui Scipio față de răspunsul Romei la anii de serviciu s-a reflectat în epitaful înscris pe mormântul său:
Patrie ingrată – Nici măcar nu-mi vei primi oasele.
A fost un trist final anticlimatic pentru unul dintre cei mai mari generali ai Romei.
Scipio Africanus: Cel mai mare general al Romei?
Publius Cornelius Scipio Africanus a fost probabil cel mai mare dintre generalii Romei. Era un om care nu a pierdut niciodată o bătălie și care a învins cel mai periculos inamic cu care se confruntase Roma vreodată. Din prima sa experiență de luptă la Ticinus, a fost clar că tânărul era un războinic priceput și un comandant talentat. A dovedit asta iar și iar. Scipio a spart coloana vertebrală a puterii cartagineze din Spania, obținând pentru Roma primul său teritoriu în afara Italiei. Dintre supraviețuitorii demoralizați și disprețuiți din Cannae, el a făcut o armată bine disciplinată și antrenată care nu numai că i-a provocat pe cartaginezi pe terenul lor natal, dar i-a învins pe cel mai mare erou de război al lor, Hannibal.
Abia la treizeci de ani, Scipio Africanus a dat Romei cel mai mare triumf și a pregătit scena unui viitor Imperiu. Acțiunile lui Scipio, militare și diplomatice, au pus bazele expansiunii romane în Africa și Asia și stăpânirea lor asupra Mediteranei. În mod ironic, succesul uluitor al lui Scipio avea să fie distrugerea lui.
Un general care nu a gustat niciodată înfrângerea, un om adorat atât de armată, cât și de populație, a rămas umil, îndepărtându-se de ispitele ambițiilor personale. Dar acest lucru nu a fost suficient pentru rivalii săi politici, geloși pe realizările și popularitatea sa, ei se îngrijorau că Scipio ar putea să facă ultimul pas și să ia puterea pentru el însuși.
Amărât de ingratitudinea arătată de roman senatori , oameni care nu văzuseră niciodată câmpul de luptă, Scipio s-a retras din viața publică, petrecând ultimii ani ai vieții sale incredibil de productive în izolare. Căderea sa din grație o oglindea pe cea a dușmanului și maestrului său, Hannibal. Și într-o întorsătură cruntă a istoriei, Scipio Africanus, omul care a dat Romei imperiul ei, este astăzi umbrit de Hannibal, omul pe care l-a învins.
O poveste a lui Livy ne vorbește despre întâlnirea dintre Scipio Africanus și Hannibal, la ani după Zama. În timpul conversației lor, Scipio l-a întrebat pe cartaginez cine crede că este cel mai mare general al tuturor timpurilor. a menționat Hannibal Alexandru cel Mare ca primul, Pyrrhus ca al doilea, iar pe al treilea s-a pus pe sine.
Scipio a izbucnit în râs, întrebându-l pe Hannibal ce ar spune dacă el ar fi fost cel care l-a învins pe Scipio. In acest caz, răspunse Hannibal, Cu siguranță ar trebui să mă pun înaintea lui Alexandru și înaintea lui Pyhrrus – de fapt înaintea tuturor celorlalți generali!
Povestea este probabil apocrifă, dar îl înfățișează perfect pe cel mai mare general al Romei. Hannibal era un om plin de duh și inteligent. Lăudându-se, el a recunoscut subtil măreția lui Scipio. Oricât de mare ar fi fost generalul Hannibal, a fost în cele din urmă învins de cineva mai mare decât el. De Scipio Africanus.
