Cum au ajuns francezii să-i co.nd.ucă pe unguri în Evul Mediu. Contribuţia, fără voia lor, la întemeierea statelor româneşti medievale

Regatul Ungariei a fost o ameninţare constantă pentru Principatele Române în zorii întemeierii lor la sud şi est de Carpaţi. Practic naşterea voievodatelor româneşti a însemnat o desprindere de vasalitate maghiară. Procesul a presupus înfruntări armate cu rezultate surprinzătoare pentru acele vremuri, mai ales că Ungaria era condusă de regi puternici, războinici şi expansionişti.

În secolul al XIV lea, Ungaria era una dintre cele mai mari puteri medievale din această parte a Europei. Avea o armată puternică, instituţii medievale bine organizate după model german şi totodată supusă autorităţii papale din punct de vedere religios. De altfel Regatul Ungariei era un vector de dezvoltare economică în întreaga zonă. Acest puternic stat medieval a ajuns la începutul secolului al XIV lea să fie condus de o renumită dinastie europeană de origine franceză, dinastia Anjou.

Angevinii au ajuns stăpâni ai Ungariei după ce dinastia primelor căpetenii maghiare, cei care de altfel au condus aceste triburi fino-ugrice în câmpiile central-europene, s-a stins. Aceşti francezi au reuşit să dezvolte şi mai mult regatul dunărean şi, mai mult decât atât, i-au oferit prestigiu. Fără voia lor, aceşti regi angevini ai Ungariei au contribuit şi la apariţia sau consoliderarea primelor state medievale româneşti. De altfel populaţiile ruralizate ale românilor de la sud şi est de Carpaţi au fost un adevărat coşmar al acestor principi pur sânge din Occidentul european.

Carol Robert, primul francez în pusta Pannoniei

La sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul celui următor, căpetenia războinică a triburilor maghiare îşi ducea războinicii stepelor în câmpiile mănoase ale Pannoniei. Iar de aici a declanşat o invazie de coşmar asupra întregii Europe occidentale şi răsăritene. Tot atunci, Transilvania, cu mici ei formaţiuni, cădeau sub stăpânirea călăreţilor maghiari. Arpad a pus bazele primei dinastii de regi maghiari, cunoscută drept ”arpadiană”. Timp de patru secole, suveranii arpadieni, urmaşi ai acestei mari căpetenii, s-au perindat pe tronul unui regat care dintr-un teritoriu dominat de o hoardă stăpână peste iurte a devenit o mare forţă feudală în zona central-răsăriteană a Europei. Ştefan I, în jurul anului 1000, s-a convertit la creştinism, a acceptat dominaţia papală în lumea spirituală a poporului său şi a pus bazele unei transformări radicale a societăţii maghiare. Lumea corturilor şi a căruţelor se transformase într-una a castelelor, episcopiilor şi oraşelor medievale, iar războinicii călare cu şapte cozi deveniseră seniori feudali şi cavaleri ai regelui.

În anul 1301 însă, regele Andrei al III-lea, ultimul arpadian, murea fără urmaşi. Era o criză regală care punea în pericol stabilitatea şi prestigiul regatului maghiar şi aşa serios zdruncinate de invaziile mongolilor de la mijlocul secolului al XIII-lea. De altfel tronului ultimului arpadian fusese contestat de regina Maria a Sicilliei, care dorea ca fiul şi apoi nepotul ei să conducă Ungaria.

Pretenţiile reginei Maria erau îndreptăţite, având în vedere că ea era fiica regelui Ştefan al V-lea al Ungariei şi sora lui Ladislau al IV-lea, ambii din dinastia arpadiană. Pe scurt, regina Maria era unguroaică din neamul arpadienilor, căsătorită cu un prinţ angevin, Carol al II-lea Neapolelui care, deşi francez la origine, stăpânea regiunile Neapole şi Sicillia. Fiul ei, Carol Martel prinţ de Salerno, a cerut odată tronul, dar a avut câştig de cauză Andrei al III lea, fiind urmaş arpadian pe linie paternă, dar şi cu susţinerea feudalilor maghiari. În noul context însă, nepotul reginei Mariei, Carol Robert, avea toate drepturile la tronul străbunicului său maghiar, pe linie maternă. Carol Robert era fiul lui Carol Martel de Salerno şi al Clementiei, fiica împăratului romano-german, Rudolf I. Pe scurt provenea din două familii renumite în toată Europa prin vechime, nobleţe, dar mai ales prin prestigiu şi putere. Carol Robert de Anjou avea numai 12 ani, când în 1300 a fost trimis în Croaţia pentru a revendica tronul Ungariei. Şi asta fiindcă în aceea perioadă regatul Croaţiei făcea parte dintr-o uniune cu regatul Ungariei.

De altfel tânărul principe de Anjou era susţinut de marea aristocraţie croată, condusă de Paul Subic. Andrei al III lea murea la 1301, iar rivalii tânărului prinţ de Anjou la tronul Ungariei rămâneau Venceslav al Boemiei, susţinut de nobilimea maghiară, şi Otto de Bavaria. Cu sprijinul aristocraţiei croate, papa Bonifaciu l-a recunoscut pe Carol Robert de Anjou drept rege al Ungariei în 1303. Carol Robert de Anjou, împreună cu vărul său, Rudolf al III lea de Habsburg, l-au atacat pe Venceslav, care a renunţat la tronul Ungariei în favoarea lui Otto de Bavaria. Mai rămâne un singur pretendent. În 1307 însă, Ladislau Kan, voievodul Transilvaniei, îl ademeneşte cu mâna fiicei sale pe Otto de Bavaria şi îl ia prizonier. Între timp Carol Robert de Anjou a câştigat lupta pentru putere cu aristocraţii maghiari şi în cele din urmă, în 1310, a fost încoronat rege al Ungariei, cu coroana Sfântului Ştefan, asta după ce mai fusese încoronat, anterior, încă de două ori. Noul rege al Ungariei avea să devină unul dintre cei mai importanţi suverani ai acestui stat medieval. A contribuit din plin la feudalizarea regatului şi la dezvoltarea sa economică şi culturală. A dezvoltat o armată puternică după model apusean, în care cavalerul înzăuat juca rolul esenţial.

A înfiinţat chiar şi un ordin cavaleresc numit Ordinul Sfântul Gheorghe. Încă de la început tânărul rege şi-a impus autoritatea regală şi a mutat capitala regatului la Timişoara şi mai apoi la Vişegrad. A dezvoltat minele de aur din Tranilvania, această regiune şi implicit regatul maghiar devenind cel mai mare producător de aur din Europa medievală. Acest lucru este dovedit şi de noile sale monede cu o puritate mai mare a aurului. La nivel de politică externă, Carol Robert de Anjou a reuşit să realizeze o alianţă puternică cu Polonia şi Boemia pentru protejarea împotriva expansionismului habsburgic. A fost căsătorit de 5 ori şi a avut 5 copii. Printre nevestele sale s-au numărat şi Elisabeta, prinţesa Poloniei, dar şi Beatrice de Luxembourg. A murit la 16 iulie 1342 la Visegrad, la vârsta de 54 de ani.

Cea mai mare umilinţă a regelui Carol Robert

Prinţul angevin era considerat şi un personaj înfumurat, iar aceste lucru era să-l coste viaţa la sud de munţii Carpaţi, mai precis în Ţara Românească. În mod teoretic teritoriul de la sud de Carpaţi se afla sub suzeranitatea regelui Ungariei, iar voievozii şi cnezii din aceste teritorii erau vasalii săi. Odată cu cristalizarea noului stat Ţara Românească, puternicii voievozi de la Argeş cu importante legături la sud de Dunăre, cu ţarii bulgari şi principii sârbi, aştepatau momentul prielnic pentru a-şi consilida puterea şi mai ales pentru a scutura suzeranitatea maghiară. Momentul a venit în timpul domniei lui Basarab I, de la începutul secolului al XIV lea, fiu al lui Tihomir. Tendinţele autonome, dar şi creşterea puterii voievodului de la Argeş l-au determinat pe Carol Robert de Anjou să se gândească la cucerirea şi alipirea Ţării Româneşti, regatului maghiar. În acest sens a fost încurajat şi de feudalii transilvăneni şi unguri care doreau posesiuni în bogatul teritoriu de la sud de Carpaţi.

”După sfatul voievodului ardelean Toma şi a lui Dionisie fiul lui Nicolae”, ar fi plecat Carol Robert la război ne arată Cronica Pictată de la Viena. Pretextul invaziei a fost oferit de o serie de conflicte la frontieră în Severin şi Făgăraş. În 1330 Carol Robert de Anjou strânge armata şi în fruntea ei pleacă în Ţara Românească. Era o oaste puternică, feudală, în care dominau cavalerii greu înarmaţi. Carol Robert şi-a subestimat adversarul şi înainta fără teamă.

A fost probabil încurajat şi de faptul că Basarab a încercat să-i cumpere pacea cu o sumă importantă pentru acele vremuri, dovadă a prosperităţii crescânde a voievodatului sud-carpatin. Primul semnal de alarmă pentru regele Ungariei este dat la Curtea de Argeş. Aici, armata maghiară istovită şi fără vreo bătălie dată, în faţa unui duşman invizibil, a asediat Curtea de Argeş. Fortăreaţa valahă s-a dovedit de necucerit, mai ales că armata regelui Carol Robert suferea de foame. Valahii aplicaseră tactica pământului pârjolit. Intuind un eventual pericol regele angevin renunţă la asediu şi pleacă acasă, mulţumindu-se cu recuperarea Banatului de Severin. Basarab îi va da însă lovitura decisivă. Îl urmăreşte şi îl aşteaptă într-un loc înalt, o strâmtoare îngustă, numită Posada. Aici, o armată de ţărani viteji a făcut praf puternica armată maghiară. Luptătorii lui Basarab, care s-au dovedit pricepuţi în lupta de guerrilă şi mai apoi în bătălia corp la corp, au desţelenit copacii, au strâns pietre şi au slăbit bucăţi de stâncă. Când armata maghiară a trecut prin strâmtoare s-a declanşat iadul. Peste oştenii şi cavalerii lui Carol Robert de Anjou ploua cu săgeţi, suliţe, bucăţi de stâncă, pietre şi buşteni. Calea armatei a fost blocată, iar după ce au terminat proiectilele, războinicii lui Basarab înarmaţi cu securi au năvălit asupra supravieţuitorilor din strâmtoare.

Se spune că măcelul a durat patru zile. ”Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi, alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei unguresti care era în fundul văii, pe un drum, care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă unde din pricina înghesuelii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios… nu se puteau sui împotriva românilor pe niciuna din râpile de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă. Au căzut tineri şi bâtrâni, principi şi nobili, fără nicio deosebire”, preciza Cronica Pictată de la Viena. Carol Robert de Anjou a scăpat de măcel doar îmbrăcându-se în hainele unui nobil. ”Iar regele şi-a schimbat însemnele armelor sale, care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezându-l a fi însuşi regele, românii cu cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. Căci au stat împrejurul lui ca nişte ziduri de piatră, Danciul cu fiul său Ladislav şi cu alţi ostaşi, care erau în serviciul personal al regelui, şi magistrul Martin, fiul lui Berend; aceştia toate loviturile de săbii şi de săgeţi le-au primit asupra lor, ca nişte stropi de ploie torenţială, ca să scape viaţa regelui şi de lovitura morţii”, arată aceeaşi cronică. Carol Robert de Anjou nu s-a mai întors niciodată în Ţara Românească. Basarab I obţinea pe câmpul de luptă recunoaştere tacită a independeţei şi existenţei ţării sale.

Ludovic şi epoca sa ”de aur”

După moartea lui Carol Robert de Anjou, tronul Ungariei a rămas tot în familia angevinilor. Fiul său, Ludovic, a devenit rege, succesor al tatălui său, sub numele de Ludovic I, în vara anului 1342. Era cel mai mare fiu al regelui Carol Robert de Anjou, iar mama sa era Elisabeta a Poloniei, având drept urmare drepturi şi la tronul acestui regat. Dacă epoca lui Carol Robert a fost una de prosperitate şi dezvoltare pentru regatul Ungariei, cea a fiului său, Ludovic I, a fost considerată de cronicari, dar şi de istoricii maghiari, o adevărată ”epocă de aur” a evului mediu unguresc. De altfel, datorită realizărilor sale, Ludovic I a fost supranumit şi ”cel mare”. Ludovic s-a născut la 1326 şi avea numai 16 ani când a fost încoronat rege al Ungariei, fiind susţinut de nobilimea maghiară. Noul rege era un personaj cult, cunoscător a câteva limbi străine şi totodată un admirator al literaturii cavalareşti. De altfel se spune că a şi trăit în spiritul curtoaziei şi onoarei cavalereşti. În timpul său, Ungaria devenise o curte feudală apuseană în adevăratul sens al cuvântului. Încă de la începuturile domniei sale, Ludovic I a fost nevoit să facă faţă unor invazii mongole în special în Transilvania.

Cu toate acestea a asigurat prosperitatea regatului său, a condus la o dezvoltare culturală fără precedent în Ungaria secolului său şi nu în ultimul rând a întărit militar şi politic regatul. Totodată în plan extern Ludovic I a fost un rege războinic, care a întins graniţele regatului său. Şi-a condus de multe ori personal armatele, dând ocupaţie feudalilor şi asigurând linişte în aceste fel, pe plan intern. Cunoscute au fost războaiele sale dese cu Republica Veneţiană, pe coasta Dalmată. În 1346 este înfrânt de veneţieni la Zara, o cetate-port la Marea Adriatică. În 1357-1358, Ludovic I îşi ia revanşa şi îi înfrânge pe veneţieni, reuşind să-şi asigure supremaţia pe coasta Dalmată cucerind majoritatea oraşelor aflate anterior în stăpânirea veneţienilor. În 1348 atacă şi ocupă Napoli, încercând să-şi răzbune fratele mai mic, ucis de noul soţ al cumnatei sale.

O molimă îl determină însă să renunţe la această cucerire. La sud de Dunăre reuşeşte să stăvilească pe turci în Bulgaria. Cert este că din 1342 până în 1380, la moartea sa, Ludovic I a fost rege al Ungariei, Croaţiei, Dalmaţiei, Siciliei şi onorific al Ierusalimului. Din 1370 a fost mai mult teoretic rege şi al Poloniei. Şi-a întins stăpânirea de pe coastele Dalmaţiei până în Bulgaria şi Bosnia, fiind unul dintre cei mai importanţi regi ai Ungariei. În plan personal a fost căsătorit de două ori. Prima dată cu Margareta de Boemia, fiica lui Carol al IV lea, sfântul împărat romano-german, şi mai apoi cu Elisabeta fiica lui Ştefan al II lea al Bosniei. A murit în 1380 şi se spune că, spre sfârşitul vieţii, ar fi avut lepră, lucru neconfirmat însă. A avut patru fiice.

Mare rege al Ungariei sfidat de un cneaz maramureşean

Una dintre cele mai mari bătăi de cap ale regelui Ludovic I era tătarii, care, trecând prin Moldova, declanşau invazii devastatoare. Culmea, nu de puţine ori, erau ajutaţi şi de moldoveni. Tocmai de aceea, regele Ungariei a decis să facă o zonă tampon, o marcă de graniţă în calea tătarilor. În acest scop în jurul anului 1343 îl trimite pe vasalul său, maramureşeanul Dragoş din Beden, cu oamenii săi, pentru a pune bazele acestei mărci. Evident, Dragoş a avut sprijinul armatei maghiare, care a alungat cetele de tătari care controlau părţi din regiune. Regii unguri, pentru a împiedica asemenea năvăliri, întreprinseră o serie de expediţii împotriva lor. Îndată după suirea sa pe tron, Ludovic hotărî să curme aceste prădăciuni periodice ale tătarilor şi întreprinse în 1343 după alţi cercetători în 1345 o mare expediţie împotriva lor. La ea participară şi românii din Maramureş, sub comanda voievodului lor Dragoş şi secuii peste care era mai mare Andrei, fiul lui Laţco. Expediţia avu un succes deplin. Tătarii fură goniţi din ţinuturile de la răsărit de Carpaţi şi se retraseră spre şesurile din nordul Mării Negre. Experienţa arătase însă că Ardealul nu putea fi apărat eficace de pe versantul oriental al Carpaţilor.

De aceea, regele ungar a luat în stăpânirea sa ţinutul dintre Siret şi munţi, cu văile Sucevei, Moldovei, Bistriţei şi Trotuşului, şi făcu aici se pare în 1352 sau 1353 o marcă de apărare a regatului”, scria reputatul istoric Constantin C. Giurăscu în ”Istoria românilor”. Marca urma să fie condusă de Dragoş. Practic a fost pusă baza statului medieval Moldova. În urma conflictelor cu regele Ludovic I, cneazul Bogdan din Cuhea, fost mare voievod al Maramureşului, decide să plece peste munţi pentru a scăpa de vasalitatea care i-o datora regelui ungarian, dar şi pentru a se feri de represaliile îndreptate împotriva sa, mai ales că este descris în actele oficiale ca ”infidel” şi pe deasupra se pare fusese deposedat şi de posesiunile sale. La mijlocul secolului al XIV lea, cu ceata lui de războinici maramureşeni, trece Carpaţii şi atacă marca de apărare maghiară condusă de această dată de fii lui Dragoş, Sas şi Balc investiţi la rândul lor cu încredere din partea lui Ludovic I.

Au urmat lupte puternice. După ce i-a înfrânt pe Sas şi Balc, se presupune că Bogdan a fost nevoit să înfrunte şi o armată maghiară venită să recupereze marca de la ”infidel”. Acesta ar fi câştigat, evident cu ajutorul masiv al localnicilor şi astfel au început zorii statului medieval Moldova. ”Intrat în conflict cu regele maghiar, Ludovic I, el a părăsit reşedinţa sa voievodală de la Cuhea şi a trecut peste Carpaţi înlăturându-i pe succesorii lui Dragoş la conducerea „mărcii„ amintite. După o încercare neizbutită de a se emancipa de sub controlul ungar(1359), Bogdan a câştigat în iarna din anii 1365-1365 o victorie similară lui Basarab din 1330”, scria Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”. Ludovic I preocupat cu alte războaie, recunoaşte noua realitate statală la est de Carpaţi.