Cine au fost cu adevărat secuii. Originea lor e învăluită în mister, iar cronicarii şi istoricii le atribuie de la origini hunice până la cele româneşti

Secuii sunt consideraţi astăzi parte a naţiunii maghiare. De-a lungul timpului, această avangardă a invaziei ungureşti în Europa a fost prezentată ca o naţiune diferită, dar maghiarizată din punct de vedere lingvistic şi religios. Până astăzi, originea acestei populaţii din zona arcului carpatic stârneşte vii controverse, fiind avansate numeroase ipoteze asupra rădăcinilor etnice, variind de la moştenirea scitică şi până la cea turcică.

Oficial, secuii sunt o minoritate etnică din România, care locuieşte zona de sud-est a Transilvaniei. Astăzi se consideră că fac parte din grupul etnic şi cultural maghiar, vorbesc un grai maghiar, dar au tradiţii şi obiceiuri care-i individualizează. Originea lor este şi astăzi puţin cunoscută şi este un subiect de vii controverse. Se ştie că au venit în Europa odată cu maghiarii, în secolul X, şi mai apoi în secolul al XII-lea au colonizat zona de sud-est a Trasilvaniei. La fel ca maghiarii, au fost călăreţi războinici.

Aici însă orice fel de certitudine se opreşte şi intră în scenă speculaţiile şi supoziţiile. O parte a acestora, cum este firesc, sunt bazate pe studii serioase şi sunt plauzibile, altele sunt de-a dreptul fanteziste. În mod frecvent teoriile asupra originii secuilor au fost politizate sau etnicizate istoriografic atât de români, cât şi de unguri.

Secuii, un grup etnic cu tradiţii şi obiceiuri proprii

Secuii sunt amintiţi în toate cronicile maghiare medievale. Pentru Bonfinius, Simon de Keza sau Possevină, secuii, deşi vorbeau un grai maghiar, aveau o identitate aparte, diferită de cea a ungurilor. Atât din punct de vedere al portului, obiceiurilor, cât şi al originii etnice. Pentru aceşti cronicari, secuii erau triburi diferite, care au ajuns să vorbească limba maghiară, după secole de convieţuire cu ungurii. De altfel, ei au fost consideraţi avangarda neamurilor maghiare în cucerirea Pannoniei, a Transilvaniei, dar şi în alte războaie purtate de triburile lui Arpad. Conform acestei teorii, vin în Europa odată cu ungurii în secolul al X-lea. La fel ca maghiarii, sunt războinici călări, pricepuţi în a trage săgeţi din goana calului. Iniţial au fost o populaţie de frontieră, apreciată pentru calităţile lor războinice, care locuia în prisăci de-a lungul frontierelor regiunii dominate de maghiari.

În anul 1150 ajung în zona de sud-est a Transilvaniei, unde sunt colonizaţi de regii maghiari pentru a apăra trecătorilor Carpaţilor, pentru a extinde dominaţia maghiară în zonă. Existenţa lor în această zonă este dovedită şi de mormintele de secol XII de la Sebeş şi Drăuşeni. Capacitatea militară a secuilor şi importanţa lor strategică în zona Carpaţilor i-a transformat într-o naţiune privilegiată în Transilvania. Organizarea lor era cea tradiţională, în triburi. Fiecare trib a ocupat o regiune întemeind sate. Conform tradiţiei, au fost şapte triburi secuieşti, teritoriul ocupat de aceştia fiind organizat de regii maghiari, din punct de vedere administrativ, în şapte scaune secuieşti. Secuii erau conduşi de un comite al secuilor. Aceşti luptători de la frontieră sunt descrişi ca nişte războinici care trăiesc în special din creşterea vitelor.

”Erau o comunitate bine organizată de războinici care trăiesc din creşterea vitelor”, spunea Pal Engel. Scaunele secuieşti se bucurau de autonomie administrativă, militară şi judecătoarească. Încă din secolul al XII-lea, secuii, deşi atestaţi ca triburi cu individualitate etnică şi culturală în cadrul grupului maghiar, erau vorbitori de limbă maghiară, pe scurt au fost asimilaţi. Obiceiurile, ca şi autonomia, şi le-au păstrat. O dovedesc atât instituţiile secuieşti, portul, dansurile, cât şi alte elemente etnografice. S-au stabilit ca grup compact în sud-estul Transilvaniei, dar şi în apropierea cetăţii de la Turda. În 1250 sunt deja atestaţi într-o cartă regală maghiară, când participă conduşi de contele Sibiului, alături de saşi, români şi pecenegi la asediul Vidinului în 1210. În concluzie încă din evul mediu secuii au fost consideraţi un grup etnic diferit de maghiari.

Urmaşi ai sciţilor, avarilor sau ai hunilor?

Originea etnică a secuilor este aproape necunoscută. Primele supoziţii au fost avansate de cronicarii medievali. De exemplu Simon de Keza credea că secuii sunt de fapt urmaşii hunilor rămaşi în stepele Pannoniei. ”Mai rămăseseră dintre huni trei mii de bărbaţi, care au scăpat cu fuga din războiul Crimildin şi care, temându-se de popoarele din Apus, au rămas tot timpul în câmpia de la Chigla, până în vremea lui Arpad. Aceştia aici nu s-au chemat Huni, ci Zaculi. Căci aceşti Zaculi sunt rămăşiţe ale Hunilor care, când au aflat că Ungurii se întorc din nou în Pannonia, le-au ieşit în cale, când se întorceau, în Ruthenia şi, după ce au cucerit împreună Pannonia, au dobândit o parte din aceasta, însă nu în câmpia Pannoniei, ci, vecini cu blakii, au avut aceeasi soartă în munţi”, scria Simon de Keza. Alţi autori, printre care şi Sebestyen, au avansat opinia că secuii sunt urmaşi ai avarilor. Mai precis erau rămăşiţe ale armatelor avare învinse şi mai apoi împinse către est de Carol cel Mare.

”Asemeni celţilor neromanizaţi care n-au participat la etnogeneza engleză, păstrându-şi propriul destin, nici aceşti urmaşi ai avarilor, alungaţi din Pannonia în Transdanubia, apoi peste Tisa, la „românii din munţii de zăpadă” (Jans Enikel) de trupele lui Carol cel Mare, nu au luat parte la etnogeneza ungară. Colonizaţi ca aliaţi de regii de la Buda, cu 8-900 de ani în urmă mai întâi în Bihor, apoi în centrul Transilvaniei şi în final, în Carpaţii Orientali pentru a-i dispersa şi neutraliza pe români, ei şi-au păstrat în tot cursul Evului Mediu limba proprie, organizarea socială, tradiţiile, obiceiurile, portul, conştiinţa de sine”, scria profesorul doctor Mircea Dogaru în ”Unguri, secui, români, maghiari”. Alţi autori cred că secuii sunt urmaşi ai sciţilor. O dovadă folosită în acest sens este chiar numele secuilor, fiind asemănat cu cel al sciţilor, saka. Preotul Karacsoniy pe de altă parte afirma că secuii sunt de fapt urmaşii gepizilor, rămaşi pe teritoriul Transilvaniei. Pentru mulţi specialişti aceste ipoteze sunt însă puţin plauzibil tocmai din cauza unor dovezi clar în acest sens.

Secuii, un neam sau un conglomerat de neamuri turcice

Una dintre cele mai acceptate ipoteze este aceea că secuii sunt de origine turcică, uralo-altaică. O parte a cercetărilor maghiari cred că aceştia provin dintr-un grup arhaic bulgaro-turanic care s-a alăturat celor şapte triburi undeva în stepele nord-pontice. ”Strămoşii lor pot fi decelaţi printre grupurile etnice din ţinuturile chazarilor care, răsculându-se pe la anul 860 împotriva hanatului (de aici, substantivul colectiv kabar, adică „răsculat” „răzvrătit”), s-au alăturat celor şapte triburi maghiare, cu care vor ocupa Bazinul Carpatic. O ipoteză bine fundamentată afirmă că secuii sunt descendenţii grupului etnic bulgaro-turanic ce purta numele de eskil (esekel), cu toate că nu putem trece sub tăcere faptul că problema originii secuilor este una dintre enigmele istoriei ce se pare că nu va putea fi dezlegată cu adevărat”, preciza Jenő Szűcs în ”Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară”. Acelaşi specialist precizează însă că secuii s-au maghiarizat timpuriu, mai ales lingvistic, dar şi-au păstrat obiceiurile.

”Secuii s-au maghiarizat într-o epocă foarte timpurie; şi dacă au fost totuşi socotiţi un neam aparte, acest fapt se explică prin organizarea socială şi sistemul de cutume specifice pe care şi le-au păstrat, şi nu în ultimul rând prin calitatea lor de „naţiune politică” în structura feudală târzie a Transilvaniei”, se arată în acelaşi articol. Alţi specialişti cred că secuii provin din triburile turcice oguz sau ogur care s-au alăturat triburilor maghiare în drumul lor către Europa. Alţii îi consideră turci horezmieni, mai ales datorită datorită populaţiei korozmin colonizată în zona oraşului Sfântul Gheorghe. În secolul al VIII-lea cronicarul Moise Chorenati aminteşte de o populaţie numită barsili, care se refugiase din calea chazarilor şi care mai apoi s-ar fi unit cu triburile maghiarilor, fiind strămoşii secuilor. Mai apoi s-a avansat şi ideea că ar proveni din Mordovia, acolo unde se vorbeşte o limbă fino-ugrică, iar triburile luate în discuţie ar fi trăit în apropierea arealului ocupat de maghiari în stepele nord-pontice.

Secuii, consideraţi maghiari sau chiar români maghiarizaţi

Evident au existat şi ipoteze cu un oarecare substrat naţionalist. Pe de o parte unii cronicari şi mai apoi istorici unguri i-au considerat pe secui maghiari. Valentin Homan, de exemplu, afirma că secuii se înrudesc bine cu ungurii. La rândul său, cunoscutul istoric ungur Iuliu Pauler credea de asemenea că secuii sunt de fapt la origine unguri. Acesta credea că sub Tuhutum au pornit din pădurile Mureşului către Târvana Mare şi în sud-estul Transilvaniei. Ladislau Rethy, la rândul său, spunea despre secui că ar fi o ceată de unguri sau pecenegi care s-au despărţit între Prut şi Nistru de grosul armatei maghiare.

Nu în ultimul rând, profesorul Ludovic Erdelyi credea că secuii sunt unguri get-beget. Au existat însă şi istorici români care au ajuns la concluzia că de fapt secuii au fost români de pe arcul carpatic maghiarizaţi de primii regi unguri. Evident o supoziţie fără dovezi concludente şi considerată fantezistă. Inclusiv teoria apartenenţei secuilor din punct de vedere etnic la naţiunea maghiară este contrazisă de unii specialişti, bazându-se pe evidentele diferenţe de tradiţii, obiceiuri, port dintre secui şi unguri. Mai degrabă, aşa cum arată o serie de istorici moderni, secuii sunt o îmbinare de populaţii, cel mai probabil turcice, care s-au alăturat ungurilor şi de la care au împrumutat limba.