Lupta care a schimbat definitiv cultura şi destinul Europei. 1 milion de războinici şi sute de naţiuni din Orient s-au revărsat asupra bătrânului continent

Prima ofensivă concentrată şi coordonată a Orientului asupra Europei, a avut loc acum 2.500 de ani. Aproape 1 milion de războinici şi numeroase neamuri din zona Orientului s-au revărsat asupra sudului bătrânului continent.

Occidentul şi Orientul s-au ciocnit în repetate rânduri de-a lungul istoriei în ample ofensive şi contraofensive. De altfel infiltraţiile din cele două zone şi leagăne ale civilizaţiei au fost frecevente pe parcursul mileniilor. Prima ciocnire importantă, coordonată a celor două lumi, a avut loc acum 2.500 de ani.

Naţiunile Orientului Apropiat şi Mijlociu puse în mişcare de Împăratul Împăraţilor din Persia se revărsau asupra Eladei, apărate de falangele conflictualelor şi fragilelor oraşe greceşti. Rezultatul a fost unul surprinzător. De altfel la prima vedere, comparând statistic cele două forţe care s-au înfruntat, Imperiul Persan se afla într-o netă superioritate. În orice caz lupta dintre grecii aflaţi la porţile Europei şi naţiunile orientului a fost consideră o adevărată cumpănă şi un punct de cotitură în istoria Europei. O victorie a perşilor ar fi schimbat definitiv cultura şi destinul Europei.

Imperiul satrapilor se apropia de Europa

În secolul al V lea îHR, Imperiul Persan se afla la apogeul său. Ridicat din podişurile Iranului în doar 100 de ani de căpeteniile tribului ahemenind, Imperiul Persan era o adevărată revelaţie politică, militară şi administrativă în lumea Orientului Antic. Liderii săi din clanul Ahemenid reuşiseră să înfrângă rezistenţa marilor puteri ale Mesopotamiei, precum Asirienii sau Babilonienii. Practic după căderea ultimului Imperiu Babilonian, nu exista putere în Orient care să mai stea în faţa regilor persani. În timpul lui Darius I, supranumit ”regele regilor”, acest imperiu ajunsese unul multietnic, puternic şi bine organizat. O forţă covârşitoare în Orient.

Darius I împărţise uriaşul său imperiu care se întindea din Asia Mică până în India şi aproape de China în est, incluzând Egiptul şi o parte din Arabia dar şi întreaga coastă a Orientului Apropiat, în 12 satrapii sau provincii conduse de satrapi şi comandanţi militari capabili să ridice armate uriaşe atunci când ”regele regilor” avea nevoie în expediţiile sale de cucerire. Capitala Persepolis era o adevărată minune a lumiii antice, iar imperiul era împânzit cu artizani şi artişti capabili să înfrumuseţeze lumea. La toate acestea se adăuga o armată de spioni dar şi un sistem monetar bine pus la punct.

Încă din timpul stăpânirii lui Cyrus, persanii au ajuns până la porţile Europei, cucerind Lydia pe coastele vestice ale Turciei de astăzi dar şi cetăţile grecilor ionieni din aceeaşi zonă. Următorul pas era Europa însăşi. Dincolo de Marea Egee se aflau cetăţile greceşti, acele polisuri conduse de popor,de regi sau tirani. O lume evoluată din punct de vedere cultural şi economic, specialistă în navigaţie şi turbulentă în acelaşi timp. Deşi numeroase, cetăţile-oraşe ale grecilor nu se înţelegeau şi purtau numeroase războaie interne, culmea deşi exista o unitate de limbă, cultură şi chiar religie. Cele mai puternice şi importante cetăţi stat în secolul al V lea erau Atena, Sparta, Corintul şi Teba. În secolul al V lea, totuşi supremaţia era disputată de comercianţii,oamenii de cultură şi navigatorii Atenei, dar şi de partea cealaltă de militarii Spartei.

Începutul unui conflict la porţile Europei

De fapt căderea Lydiei în faţa Perşilor şi cucerirea cetăţilor ioniene de pe malurile estice ale Mării Egee era de fapt preludiul unui conflict iminent între două lumi care nu se cunoşteau decât din auzite. ”Căderea lidianului Croesus în faţa persanului Cyrus în 540 a devenit pentru greci o metaforă pentru fragilitatea prosperităţii, dar un sentiment poetic care masca semnificaţia reală a evenimentului, aşa cum şi Herodot ştia foarte bine. Marca începutul contactelor dintre greci şi iranieni”, scria Margaret C. Miller în „Athens and Persia in the Fifth Century BC: A Study in Cultural Receptivity”. Totodată intervenţia regelui persan în administraţia cetăţilor greceşti a dus la conflict. Practic persanii au impus tirani, controlaţi de aceştia la conducerea cetăţilor ioniene. Supunerea acestora faţă de perşii şi pereclitarea câştigului din comerţ a dus la apariţia unei revolte în rândul cetăţilor ioniene din Asia Mică. O revoltă contra perşilor.

Acesta a fost motivul de fapt, pentru regele persan Darius I să facă pasul dincolo de Marea Egee în Europa, lucru pe care şi-l dorea de mult. Să pună mâna pe bogatele teritorii greceşti şi să deschidă calea către noi teritorii, pe un nou continent. ” Această revoltă, cunoscută drept revolta ioniană(500-494), a dat greş, dar consecinţele sale pentru Grecia continentală urmau să se vadă. Atena şi Eretria au trimis o mică flotă pentru a-i ajuta pe răsculaţi. Darius a găsit astfel pretextul pentru a lansa o invazie în Grecia continentală.”, arată Enciclopedia Britannica. De altfel perşii erau percepuţi la rândul lor, de către greci, drept barbari. De altfel specialiştii, spun că acest cuvânt barbar a venit de la imaginea creată grecilor de perşi dar şi de preconcepţiile care existau în Elada privind acest popor semi-necunoscut dar care ameninţa lumea elenă. „Într-adevăr până la sfârşitul secolului al V lea cuvântul barbaros, se refera la locuitorii Imperiului Persan”, preciza Margaret C. Miller.

Peste 36 de naţiuni au invadat Grecia

Darius nu a aşteptat prea mult, a dat sfoară de-a lungul satrapiilor şi a adunat o armată uriaşă, formată din soldaţi şi războinici din 36 de naţiuni, la care se adăugau mercenari şi o flotă puternică. Primul atac, comandat de Mardonius, ginerele lui Darius a îngenuncheat regiunile vecine, precum Tracia şi Macedonia. Atacat de un trib tracic Mardonius, rănit se retrage în Asia Mică. Darius a cerut supunerea cetăţilor greceşti.Speriate de puterea marelui rege, aşa cum arată şi Herodot în celebrele sale ”Istorii„, majoritatea se închină acestuia. Mai puţin Sparta şi Atena, cele mai puternice state care execută ambasadorii persani. A urmat invazia adevărată. Prima în 490 a fost de mici dimensiuni faţă de ceea ce urma să vină câţiva ani mai târziu. Darius trimite 20.000 de oameni pe ţărmurile Attici în apropiere de Atena.

Locul ales se numea Maraton, aflat la 40 de kilometri de Atena. În acel moment soldaţii greci fac cunoştinţă faţă în faţă cu infanteria persană. ” Purtau căciuli moi, numite tiara, tunici cu mâneci multicolore cu armuri din solzi de fier, ce arătau ca şi corpul unui peşte, şi pantaloni. În loc de aspides purtau gerhha, cu tocurile pentru arcuri atârnate sub ele. Purtau suliţe scurte, arcuri mari, săgeţi cu cârlig şi pumnale atârnând de centuri lângă pulpa dreaptă”, scria Herodot. Totodată Perşii aveau temuta cavalerie greu înarmată şi arcaşi de elită. De cealaltă parte se aflau hopliţii greci, o infanterie greu înarmată cu scuturi uriaşe şi rotunde, numite hoplon, cuirase, apărători pentru braţe şi jambiere de metal. Purtau deasemenea coifuri cu obrăzare şi panaşe mari. Luptau în falangă, o formaţiune strânsă, ca un zid de scuturi, cu un arici de lănci lungi. Alături de lănci, hopliţii aveau şi săbii din metal. Erau o forţă redutabilă, bine pregătită şi curajoasă.

În faţa celor 20.000 de perşi se aflau doar 10.000 de atenieni şi 1000 de hopliţi din Plateea. Spartanii plecaseră la luptă, dar nu au ajuns decât după ce s-a termiant bătălia. Plateei şi atenienii i-au înfruntat singuri pe războinicii perşi. Grecii conduşi de 10 generali, au fost totuşi aruncaţi în luptă de curajul lui Miltiade. Hopliţii au renunţat la formaţia lor strânsă şi au tăbărât cu un curaj nebun asupra perşilor care debarcau pe plajă. ”Atenienii au fost aruncaţi în luptă, şi au primit ordin să alerge către barbari fără să se oprească. Şi când perşii i-au văzut atacându-i în alergare, s-au pregătit pentru a-i primi. Şi i-au atacat pe atenieni cu furie văzându-i puţini şi alergând fără cavalerie sau arcaşi să-i sprijine. Dar atenienii erau uniţi şi s-au încins în luptă cu perşii şi s-au bătut într-un mod memorabil.”, scria Herodot. Bătălia a fost greu cu centrul atenian cedând la un moment dat. Flancurile au reuşit însă să-i împingă pe războinici mezi şi perşi, prinzând armata lui Darius într-un cleşte. A urmat un măcel îngrozitor. Hopliţii greu înarmaţi şi bine antrenaţi au omorât peste 6000 de perşi, după cum spune Herodot, în timp ce au pierdut doar 192 de oameni. A fost o victorie memorabilă pentru întreaga istorie militară.

Cea mai mare armată care a invadat Europa

Această bătălie a adus o pace efemeră statelor greceşti. Regii persani doreau să supună Grecia. O revoltă în Egipt, cauzată de fiscalitatea ridicată a oferit un răgaz nesperat grecilor. Moartea lui Darius I a lungit acest răgaz. Fiul său Xerxes a reluat însă planurile de a supune Grecia. A strâns la Sardes în Asia Mică, o armată cum greu poate fi închipuită. Herodot spune că a fost adunată o armată de 2,5 milioane de războinici adunaţi din toate colţurile imperiului, plus mercenari de toate neamurile. Istoricii precum De Souza, arată că de fapt cifra se ridica la 200.000 de oameni. Oricum o cifră uriaşă pentru acele vremuri. Această armată a fost trecută peste un pod de vase în zona Hellespontului şi a avansat în 480 în Tracia şi Macedonia.

Urma să coboare în Tessalia. În 481 după obiceiul său regele persan a trimis emisari să ceară ”pământ şi apă„ adică supunere cetăţilor greceşti. Majoritatea celor 700 de oraşe state s-au închinat, speriate de forţa armatelor persane care mărşăluiau deja în zona Balcanilor. Puţine, printre care Atena şi Sparta au rezistat din nou oştilor persane. Au urmat lupte cumplite de un eroism aparte. La Termopile, 300 de războinici spartani, au intrat în legendă, alături de regele lor Leonida, rezistând 3 zile în faţa grosului armatei persane. Strâmtoarea Termopile era cheia către Grecia continentală, mai ales către Atena. În acelaşi timp flota aliată, rezista la capul Artemision împotriva unei uriaşe flote persane. În urma înfrângerii de la Termopile, Xerxes şi uriaşa sa armată au cucerit aproape toată Grecia continentală.

Atena a fost evacuată, iar războinicii Greciei au dat bătălia decisivă pe mare, la Salamina, o insulă din apropierea coastelor Atticii. Datorită geniului lui Temistocle, comandantul naval atenian, întreaga flotă persană a fost distrusă. Au urmat apoi victoriile greceşti, surprinzătoare de la Plateea pe uscat şi de la Mycale pe mare. Uriaşa armata persană a lui Xerxes a fost pur şi simplu alungată din Grecia, de forţe net inferioare numeric. Au mai urmat însă ani de luptă asiduă, dar fără ca Imperiul Persan să-şi mai poată întinde influenţa asupra lumii greceşti. Din contră după aproape două secole, Alexandru Macedon, urma să ducă o contraofensivă în ţara satrapilor, elenizând-o. Pentru mulţi istorici acestă rezistenţă a grecilor a fost un punct de turnură în istoria Europei. ” Grecia ar fi fost pusă sub jug, şi orice manifestare spirituală liberă ar fi fost prinsă în lanţuri. Noua cultură grecească rezultată din această supunere ar fi fost, ca orice cultură orientală, de natură religios-teocratică”, preciza la începutul secolului XX istoricul neamţ Eduard Meyer în „Istoria Antichităţii„.